O analiză Foreign Affairs explică modul în care răspund aliații și adversarii Statelor Unite la șansa revenirii lui Donald Trump.
<< În deceniul dinainte de marea criză financiară din 2008, președintele Rezervei Federale, Alan Greenspan, a devenit un semizeu virtual la Washington. Este celebru sfatul senatorului american John McCain, republican de Arizona: „Nu contează dacă e viu sau mort. Iar dacă e mort, doar proptiți-l și puneți-i niște ochelari de soare”.
În cele două decenii în care i-a fost președinte, între 1987 și 2006, Rezerva Federală a jucat un rol central într-o perioadă de creștere accelerată în economia americană. Printre sursele celebrității lui Greenspan se număra ceea ce piețele financiare numeau „Fed put” (un „put” este un contract care oferă proprietarului dreptul de a vinde un activ la un preț fix până la o dată stabilită). În timpul mandatului lui Greenspan, investitorii au ajuns să creadă că, indiferent de cât de riscante erau noile produse create de inginerii financiari, dacă ceva mergea greșit sistemul putea conta pe Rezerva Federală a lui Greenspan să vină în ajutor și să ofere un prag sub care acțiunile nu ar fi fost lăsate să cadă. Pariul a avut succes: când titlurile ipotecare și derivatele asociate acestora de pe Wall Street au dus la prăbușirea Lehman Brothers, declanșând criza financiară din 2008 care a aprins Marea Recesiune, Trezoreria SUA și Rezerva Federală au intervenit pentru a împiedica economia să alunece într-o a doua Mare Depresiune.
Această dinamică merită să fie reamintită atunci când se analizează efectul pe care alegerile prezidențiale din SUA din 2024 îl au deja asupra deciziilor țărilor din întreaga lume. Liderii încep să conștientizeze faptul că, peste un an, fostul președinte al SUA, Donald Trump, ar putea reveni efectiv la Casa Albă. Prin urmare, unele guverne străine iau tot mai mult în considerare, în relația lor cu Statele Unite, ceea ce ar putea fi numită „Trump put” – amânând să facă unele alegeri, în așteptarea că vor putea negocia acorduri mai bune cu Washingtonul, peste un an, deoarece Trump va stabili un prag minim al problemelor cu care se vor confrunta. Altele, dimpotrivă, încep să caute ceea ce s-ar putea numi un „Trump hedge” – analizând modurile în care revenirea lui le va lăsa probabil cu opțiuni mai proaste și pregătindu-se în consecință.
Fantoma trecutului președințiilor
Calculele președintelui rus, Vladimir Putin, în războiul său împotriva Ucrainei, oferă un exemplu elocvent de „Trump put”. În ultimele luni, pe măsură ce pe front a apărut un impas, s-au intensificat speculațiile cu privire la pregătirea lui Putin de a pune capăt războiului. Dar, ca rezultat al „Trump put”, este mult mai probabil ca războiul să continue să facă ravagii și în următorul an. În ciuda interesului unor ucraineni pentru o încetare prelungită a focului sau chiar un armistițiu pentru a pune capăt uciderii înainte ca o altă iarnă sumbră să-și facă simțită prezența, Putin știe că Trump a promis să încheie războiul „într-o zi”. În cuvintele lui Trump: „I-aș spune lui [președintelui ucrainean Volodimir] Zelenski, niciun [ajutor] în plus. Trebuie să faci o înțelegere”. Confruntându-se cu șanse bune ca, peste un an, Trump să ofere termeni mult mai avantajoși pentru Rusia decât orice ar oferi președintele american Joe Biden sau cu care Zelenski ar fi de acord astăzi, Putin va aștepta.
În schimb, aliații din Europa ai Ucrainei trebuie să ia în considerare un „Trump hedge”. Pe măsură ce războiul se apropie de sfârșitul celui de-al doilea an, imaginile zilnice cu distrugeri și decese cauzate de atacurile aeriene și proiectilele de artilerie rusești au răsturnat iluziile europenilor că trăiesc într-o lume în care războiul a devenit obsolet. PÎn mod pevizibil, asta a dus la o reînviere a entuziasmului pentru alianța NATO și coloana vertebrală a acesteia: angajamentul SUA de a veni în apărarea oricărui aliat atacat. Dar pe măsură ce curg știrile cu sondaje care arată că Trump îl depășește pe Biden, există o teamă crescândă. Germanii, în special, își amintesc concluzia fostei cancelare, Angela Merkel, de la întâlnirile sale dureroase cu Trump. După cum le-a descris ea: „Trebuie să luptăm pentru viitorul nostru pe cont propriu”.
Trump nu este singurul lider american care se întreabă de ce o comunitate europeană care are de trei ori mai multă populație decât Rusia și un PIB mai mare de nouă ori continuă să depindă de Washington pentru apărarea sa. Într-un interviu adesea citat, acordat în 2016 editorul-șef al The Atlantic, Jeffrey Goldberg, președintele american Barack Obama i-a criticat pe europeni (și pe alții) ca fiind „free riders”. Dar Trump a mers mai departe. Conform lui John Bolton, care era atunci consilierul pentru securitate națională al lui Trump, Trump a spus în timpul unei întâlniri din 2019, în care a discutat serios despre retragerea completă din alianță: „I don’t give a shit about NATO”. În parte, amenințările lui Trump erau o manevră de negociere pentru a forța statele europene să-și respecte angajamentul de a cheltui două procente din PIB pentru propria lor apărare – însă doar în parte. După doi ani de încercări de a-l convinge pe Trump cu privire la importanța alianțelor Statelor Unite, secretarul Apărării, James Mattis, a concluzionat că diferendele sale cu președintele erau atât de profunde încât nu a mai putut rămână în funcție, o poziție pe care a explicat-o sincer în scrisoarea sa de demisie din 2018. Astăzi, site-ul de campanie al lui Trump cere „reevaluarea fundamentală a scopului și misiunii NATO”. Când se gândesc câte tancuri sau proiectile de artilerie să trimită în Ucraina, unii europeni se opresc acum să se întrebe dacă ar putea avea nevoie de acele arme pentru propria lor apărare, în cazul în care Trump ar fi ales în noiembrie.
Liderii își dau seama că există posibilitatea ca Trump să revină în Casa Albă.
Așteptările derivate dintr-o „Trump put” au fost la lucru și în cadrul recent încheiatului summit privind schimbările climatice, COP28, de la Dubai. În mod tradițional, acordurile COP referitoare la măsurile pe care guvernele le vor lua pentru a aborda provocarea climatică au fost bogate în aspirații și sărace în performanță. Dar COP28 a mers chiar și mai departe în domeniul fanteziei, proclamând ceea ce a numit un acord istoric de „tranziție departe de combustibilii fosili”.
În realitate, semnatarii fac exact opusul. Producătorii și consumatorii majori de petrol, gaze și cărbune măresc în prezent, nu reduc, utilizarea combustibililor fosili. Mai mult, fac investiții pentru a continua să facă acest lucru pe cât de departe se poate vedea cu ochii. Cel mai mare producător de petrol din lume, Statele Unite, și-a extins producția anuală în ultimul deceniu și a stabilit un nou record de producție în 2023. Al treilea cel mai mare emițător de gaze cu efect de seră, India, își sărbătorește propria creștere economică superioară, alimentată de un program energetic național a cărui piesă centrală este cărbunele. Acest combustibil fosil reprezintă trei sferturi din producția de energie primară a Indiei. China este cel mai mare producător atât de energie regenerabilă „verde”, cât și de cărbune poluant „negru”. Așadar, deși China a instalat mai multe panouri solare în 2023 decât Statele Unite în ultimii cinci decenii, construiește în prezent de șase ori mai multe centrale electrice pe cărbune decât restul lumii la un loc.
Astfel, deși COP28 a văzut multe promisiuni referitoare la obiectivele pentru 2030 și dincolo de acest orizont, încercările de a determina guvernele să întreprindă astăzi acțiuni costisitoare și ireversibile au fost respinse. Liderii știu că, în cazul în care Trump revine și își urmărește promisiunea de campanie, „drill, baby, drill”, astfel de acțiuni nu vor fi necesare. Ca o glumă proastă care circula prin barurile de la COP28: „Care este planul nedeclarat al COP28 pentru tranziția departe de combustibilii fosili? Să-i ardă cât mai rapid posibil”.
O lume dezordonată
Un al doilea mandat al lui Trump promite o nouă ordine comercială mondială – sau dezordine. În prima sa zi în funcție, în 2017, Trump s-a retras din acordul comercial Parteneriatul Trans-Pacific. În săptămânile care au urmat, au luat sfârșit discuțiile pentru crearea unui echivalent european și a altor acorduri de liber schimb. Utilizând autoritatea unilaterală pe care o oferă Secțiunea 301 a Legii Comerțului din 1974, Trump a impus tarife de 25% la importuri chineze în valoare de 300 de miliarde de dolari – tarife pe care Biden le-a menținut în mare parte în vigoare. Așa cum a explicat negociatorul comercial al administrației Trump, Robert Lighthizer – pe care campania lui Trump l-a identificat ca principalul consilier pe aceste probleme – în cartea sa recent publicată, „No Trade Is Free” (Niciun Comerț nu este Gratuit), un al doilea mandat al lui Trump ar fi mult mai îndrăzneț.
În campania actuală, Trump se autointitulează „Tariff Man” (Omul Tarifelor). El promite să impună un tarif universal de zece la sută pe importurile din toate țările și să se potrivească cu țările care percep tarife mai mari asupra bunurilor americane, promițând „ochi pentru ochi, tarif pentru tarif”. Acordul de cooperare cu țările din Asia-Pacific, negociat de administrația Biden – Cadru Economic Indo-Pacific pentru Prosperitate – va fi, spune Trump, „mort din prima zi”. Pentru Lighthizer, China este „adversarul letal” care va fi ținta centrală a măsurilor de protecție comercială ale SUA. Începând cu revocarea statutului de „relații comerciale normale permanente”, acordat Chinei în 2000, înainte de aderarea sa la Organizația Mondială a Comerțului, obiectivul lui Trump va fi „eliminarea dependenței de China în toate domeniile critice”, inclusiv electronică, oțel și produse farmaceutice.
Deoarece comerțul este un factor major de creștere economică globală, majoritatea liderilor găsesc aproape inimaginabilă posibilitatea ca inițiativele SUA să ducă practic la prăbușirea ordinii comerciale bazate pe reguli. Cu toate acestea, unii dintre consilierii lor explorează acum scenarii în care Statele Unite ar putea fi mai eficiente în decuplarea de la ordinea comercială globală decât în forțarea altora să se decupleze de China.
Liberalizarea comerțului a fost un pilon al unui proces mai amplu de globalizare, care a implicat și mișcarea mai liberă a oamenilor în întreaga lume. Trump a anunțat că în prima zi a noii sale administrații, prima sa acțiune va fi „închiderea frontierei”. În prezent, în fiecare zi, peste 10.000 de străini intră în Statele Unite dinspre Mexic. În ciuda celor mai bune eforturi ale administrației Biden, Congresul a refuzat să autorizeze asistență economică suplimentară pentru Israel și Ucraina fără schimbări majore care să încetinească semnificativ această migrație în masă din America Centrală și din alte părți. Pe parcursul campaniei, Trump transformă eșecul lui Biden de a asigura securitatea frontierelor SUA într-o problemă majoră. El a anunțat propriile planuri de a strânge milioane de „imigranți ilegali” în ceea ce el numește „cea mai mare operațiune de deportare internă din istoria americană”. În mijlocul propriului lor proces electoral prezidențial, mexicanii caută încă cuvinte pentru a descrie acest coșmar în care țara lor ar putea fi copleșită de milioane de oameni venind atât dinspre nord, cât și dinspre sud.
Încă patru ani
În istorie, au existat perioade în care diferențele dintre democrați și republicani cu privire la principalele chestiuni de politică externă erau atât de modeste încât se putea spune că „politica se oprește la malul apei”. Cu toate acestea, acest deceniu nu este una dintre acele perioade. Deși poate să nu fie de ajutor pentru factorii de decizie în domeniul politicii externe și pentru omologii lor străini, Constituția SUA programează echivalente cuaternare a ceea ce în lumea afacerilor ar fi o încercare de preluare ostilă.
Ca rezultat, în fiecare chestiune – de la negocierile privind schimbările climatice, comerțul sau sprijinul NATO pentru Ucraina, până la încercările de a-l convinge pe Putin, președintele chinez, Xi Jinping, sau prințul moștenitor saudit, Mohammed bin Salman, să acționeze – Biden și echipa sa de politică externă se găsesc din ce în ce mai blocați pe măsură ce omologii lor evaluează promisiunile sau amenințările Washingtonului în raport cu probabilitatea că vor avea de-a face cu un guvern foarte diferit, peste un an. Acest an promite să fie un an al pericolelor, pe măsură ce țările din întreaga lume privesc politica SUA cu o combinație de neîncredere, fascinație, groază și speranță. Ele știu că acest teatru politic va alege nu numai următorul președinte al Statelor Unite, ci și liderul cel mai influent din lume. >>
VIDEO | Este Donald Trump o amenințare la adresa democrației americane?
