Piticul de grădină al Kremlinului, Dmitri Medvedev, a mai încercat un slam dunk în urma căruia s-a umplut de ridicol: „Nu avem nevoie de niciun dialog. Inamicul trebuie să vină târându-se în genunchi, cerşind milă”.
De data asta, chinuitul exercițiu de aruncat la coșul retoricii arogant-belicoase a venit în contextul special al conferinței din Arabia Saudită, în cadrul căreia zeci de țări explorează orizontul de posibilitate pentru încheierea războiului ruso-ucrainean.
Fără îndoială, Moscova se simte sub o presiune crescândă, nu doar pe front, ci și pe plan internațional. Totodată, asemenea demersuri diplomatice de largă respirație îi injectează o doză amețitoare de stânjeneală politică (iar Medvedev a subliniat tocmai acest lucru). Motivul? Astfel de discuții, cum sunt și cele de pe tărâm saudit, care sondează la adâncimi non-ruse șansele păcii, decurg – prin formatul și premisele lor – independent de atenta regie a Kremlinului și liber de orice interferențe rusești care să le umple de irelevanță chiar înainte de a lua startul. Iar asta aprinde, iată, beculețele de alertă la Moscova.
Nu este, așadar, de mirare vitriolul cu care regimul rus întâmpină demersuri internaționale de acest tip.
În schimb, e oarecum de mirare faptul că regimul Putin insistă, în regim kamikaze, chiar și după un an și jumătate de război (pe care e limpede că l-a pierdut), să pășească pe un drum care îl înghite cu fiecare nou pas: negarea existenței Ucrainei, ca stat.
În intervenția sa de ursuleț urzicat, Medvedev menționează, în contextul conferinței de la Jeddah, trei condiții fără de care țara lui nu se va așeza nicicând la tratative.
Prima reflectă, în realitate, frustrarea corozivă a rușilor că nu Moscova a aranjat butaforia, Medvedev spunând acest lucru într-o manieră vicleană, adică doar menționând faptul că Rusia nu a fost invitată. A treia minte prin omisiune: Medvedev spune că Ucraina se află în „semi-descompunere” având în vedere faptul că Rusia i-a anexat teritorii, dar ascunde faptul că o parte din teritoriile anexate pe hârtie nu sunt și controlate de către ruși, în teren.
De un mai larg interes ar fi, însă, a doua. În cuvintele lui Medvedev, ea sună așa: „Să fie luat în considerare contextul istoric. Şi acesta este: Ucraina nu a existat ca ţară înainte de 1991. Este o aşchie din Imperiul Rus”.
Nu are sens să mai comentăm o dată artificiul retoric mai sus evocat, căzând astfel în capcana prostului care aruncă piatra pentru ca 10 deștepți să-și piardă vremea îndreptând lucrurile.
În schimb, e relevant altceva: genul acesta de abordare e cel care a pus bazele falimentului regimului Putin, a prăbușirii lui oarecum înainte de vreme.
Căci această idee, a unei Ucraine care nu a existat și nu există, este chiar grenada „originară” pe care Putin a plasat-o sub șezutul propriului regim, implicit și sub șezutul neprotejat, dar sensibildin cale afară, al piticului său de grădină.
Putin a apucat drumul greșit al invadării Ucrainei și al războiului total tocmai după ce învestise cu valoare de adevăr asemenea cuvinte goale de sens.
A făcut-o în mod abuziv și discreționar, a procedat așa cum îi șade bine oricărui dictator aflat în fază terminală, atunci când nu mai are puterea și capacitatea de a distinge între un mit făurit în regie proprie și o realitate obiectivă fundamental imună la purulentul mit, o realitate obiectivă care existase înainte de ei – dictatorul și mitul – o realitate obiectivă care va viețui nestingherit și după dispariția celor doi.
Faptul că Medvedev a repetat ca papagalul teza binecunoscută a lui Putin, și în contextul Jeddah, implică faptul că Putin nu are nici cel mai mic gând de a renunța la ea; deși e tot mai evident că Ucraina, pe fondul războiului, în primul rând își consolidează statalitatea și nu va înceta să lupte până la capăt pentru obținerea suveranității totale și ireversibile.
Merită consemnat acest handicap fundamental al dictatorului rus, subliniat o dată în plus de intervenția lui Medvedev, de a se adapta la dinamica momentului.
De ce?
Întrucât pentru Putin, capcana retoricii devine în sfârșit la fel de periculoasă precum capcana evidenței din teren. Neamendând, măcar din mers, măcar în ultimul ceas, teza/abordarea care se află la originea grăbirii sfârșitului său, satrapul de la Moscova semnalează comunității internaționale un lucru mare: că devine imperios necesar și pur pragmatic ca pacea, în Ucraina, să fie obținută ignorând fără drept de apel pretențiile Rusiei, cel puțin atâta vreme cât aceste pretenții provin dintr-un incubator cu o asemenea configurație. Și mai sugerează că a devenit mai prețios că oricând faptul de a exploata orice șansă ca Putin să fie decuplat de la butoanele Rusiei. Nu neapărat pentru că s-ar ivi automat șansa ca, sub un alt lider, Rusia să schimbe macazul la negocieri, ci mai degrabă pentru că ar exista o șansă în plus ca un altul să o facă; altfel spus, ar fi ceva mai mult decât nimic.
Dar chiar și dacă nu dispare prematur Putin de la butoanele statului și ale negocierilor, până la urmă minima logică sugerează că dacă această configurație viciată (Ucraina nu a existat și nu există) s-a dovedit neproductivă, pentru Moscova, încă din primele faze ale războiului, ce ar împiedica-o să aibă efecte tot mai teribile de aici încolo, când situația Rusiei, pe frontul ucrainean și în ochii unei bune părți a comunității internaționale, a devenit semnificativ mai precară?
Pe scurt, nimeni nu va putea media pacea ruso-ucraineană atât timp cât una dintre tabere (Rusia) neagă existența celeilalte (Ucraina). De aceea, impresia mai ales după momentul Jeddah, este aceea că, pe plan internațional, crește gradul de conștientizare a acestui aspect. Context care va accelera separarea în sfârșit a apelor, din perspectiva actorilor internaționali interesați de o grăbire cu substanță a încheierii acestui război, convingându-i în sfârșit, pe cât mai mulți, că e de mizat ori pe victoria ucraineană pe front, ori pe înfrângerea lui Putin acasă.
Zilele astea, opăritul Medvedev nu a făcut decât să dea un impuls suplimentar, poate chiar necesar, în această direcție.
