În epoca Putin, sondajele de opinie făcute în Rusia ridică inevitabile semne de întrebare cu privire la soliditatea cifrelor, în primul rând când în discuție sunt persoana și politica aurocratului de la Kremlin.
Motivele sunt diverse și, având în vedere că este totuși vorba de o dictatură, găsești la extremitățile axei pe care se înșiruie suspiciunile mereu aceleași necunoscute: Cât de sinceri pot fi respondenții dintr-o astfel de țară? Cât de „curate” pot fi culegerea, procesarea, interpretarea și versiunea cu bun de tipar a datelor?
Bineînțeles, există, chiar și în Rusia, institute și institute de sondare a opiniei publice. Majoritatea sunt găunoase, iar cazuri răzlețe, precum Centrul Levada, pot prezenta o oarecare credibilitate. Totuși, chiar și în situația unui institut ce pare mai credibil decât media, persistă îndoieli că mediul în care își desfășoară activitatea și „materialul” cu care lucrează i-ar permite un nivel optim de acuratețe.
Pe de altă parte, nici nu suntem total în beznă în chestiunea atitudinii majorității rușilor față de latura imperialistă, revizionistă și agresivă a politicii externe duse de Moscova.
Atmosfera din țară, atât cât a putut fi ea sondată din interior și din afară, nu a reliefat, în ultimii 15 ani cel puțin, fisuri fundamentale în societate, care să fi fost generate de manifestările hulpave, în discurs și acțiune, ale regimului de la Moscova.
1. Războiul din Georgia, din vara lui 2008, nu a părut să amenințe temelia putinismului (chiar dacă la acel moment Putin nu mai era președinte, ci premier, conducerea reală era la Putin, nu la Medvedev).
Cel mai probabil, aspect dedus din semnalele ulterioare date de societate și mediul politic, cei mai mulți cetățeni ruși au fost fie mândri, fie indiferenți spre mândri de reușita militară a liderilor politici de la acel moment. E drept, reușita militară de atunci i-a făcut pe liderii politici de atunci (aceiași cu cei de azi) să înțeleagă faptul că, în esență, operațiunea din Georgia a militarilor lor șchiopătase. Dar Georgia era mică, Rusia era mare, Occidentul era divizat și sedus de „măreția” Moscovei. Totuși, vulnerabilitățile sesizate au condus la debutul unor reforme în armată, menite să o pregătească pentru prestații viitoare calitativ superioare (faptul că reformele nu au reușit, urma să devină evident abia 14 ani mai târziu, în Ucraina).
De reținut, așadar: în 2008 și după, majoritatea rușilor de rând nu au părut deranjați de atacarea și tararea evoluției micului stat din vecini.
2. Nici șase ani mai târziu, dictatorul a lovit în Ucraina. A rupt porțiuni din Donbas de controlul Kievului, secerând suveranitatea Ucrianei și declanșând un război real pe care l-a întreținut aproape un deceniu. Concomitent, Rusia lui Putin a dislocat „omuleți verzi” cu ajutorul cărora a mai violat o dată suveranitatea Ucrainei, luându-i Crimeea.
Relatările, rapoartele și analizele vremii au reliefat unul și același lucru: popularitatea lui Putin a avut doar de câștigat, în rândul cetățenilor ruși.
Bucuros că dictatorul care până atunci îl asuprise doar pe el, de aici încolo îi asuprește și pe alții, rusul de rând și-a aplaudat tiranul. Căci tiranul, fără a-i fi ridicat rusului de rând nivelul de trai și de educație, l-a umplut totuși de mândrie și l-a mai adăpat o dată din izvorul nostalgiei după imperiu.
În 2014 și după, rușii de rând s-au bucurat, într-o majoritate copleșitoare, de răul produs țării vecine. Ca un tâlhar mândru de „meseria” lui, supușii lui Putin au fost, în 2008 și 2014, complicele sărac al dictatorului bogat sub biciul căruia ei înșiși sufereau.
E greu, naiv și incorect ca traumele popoarelor „eliberate” de Moscova să nu le fie imputate și zecilor de milioane de adulți ruși care, manifest sau discret, au celebrat fiecare asemenea victorie.
Sondajele realizate au trădat din plin acest lucru, dar dacă ele nu sunt neapărat unitatea de măsură precisă pentru starea de spirit a omului de rând, mai există un indicator care confirmă acuzația: faptul că regimul Putin a devenit mai puternic cu fiecare tâlhărie comisă în plan extern. Iar asta nu poate fi explicat doar prin represiunea, cenzura și spălarea pe creier a populației. Chiar dacă existau, nivelul lor de penetrare a fost mai mic în 2008 ca în 2014, iar în 2014 mai mic decât în 2022 și apoi 2023.
Problema rușilor de rând, a majorității, bineînțeles, nu a tuturor, la modul absolut, ține mai degrabă de faptul că le-a plăcut să-și vadă dictatorul, armata și țara călare pe gâtul nevinovaților.
Cine contestă o asemena observație, o poate face din neștiință, nepăsare, rea-credință, complicitate, ori toate la un loc sau combinate în varii formule.
3. În fine, a urmat momentul 24 februarie 2022. Atacarea Ucrainei de către Rusia nu s-a izbit de un zid prea gros, acasă. Proteste au existat, dar minuscule și irelevante în raport cu mărimea țării și a populației. Prin urmare, se poate deduce și că, din partea populației, a fost uriașă aprobarea – activă sau pasivă.
Desigur, probabil a mai intrat la apă după s-a cristalizat faptul că, și în caz de succes rusesc în Ucraina, costurile vor fi peste cele așteptate. Poate că în perioada ce vine, cum e tot mai clar că în loc de un succes al lui Putin va fi eșec al tuturor rușilor, nemulțumirea va crește.
Dar să ne imaginăm un pic ce ar fi fost dacă Putin reușea să ia Kievul și să îngenuncheze Ucraina. Mi-e greu să cred că poporul rus, într-o majoritate copleșitoare, ar fi rezistat tentației de a se îmbăta în masă de bucurie că a mai pus mâna pe o pradă. Mi-e și mai greu să cred că același popor nu ar fi stat lângă dictatorul său, sau poate că nu l-ar fi instigat chiar să viseze la mai mult, începând cu vecinii prăzii ucrainene și continuând până la Berlin.
Din nefericire pentru Rusia și pentru Europa toată, există o relație profundă, la nivel de aspirații și satisfacții, între poporul rus și satrapii săi. Iar ea nu datează din epoca Putin, ci vine mult din spate.
Două elemente necesare și suficiente pentru a confirma soliditatea acestei observații: faptul că în Rusia se mai defila cu portretele lui Lenin și Stalin, în ciuda a ceea ce s-a aflat despre crimele în masă pe care le-au păstorit; și faptul că persistă nostalgia după URSS.
În felul său, poporul rus cauționează organic nenorocirile făcute altor popoare de către dictatorii săi.
Înclin să cred că azi, poporul rus, în marea sa majoritate, suferă mai puțin din cauza vitregiilor produse de regimul moscovit decât din cauza eșecului regimului moscovit de a fi dat jos regimul kievean.
4. O chestiune interesantă în acest sens vine și dinspre proaspătul eveniment care a făcut înconjurul lumii: rebeliunea lui Prigojin. A fost un test moral și politic suprem nu doar pentru elite, ci și pentru popor.
În clipa în care s-a ridicat un lider ce părea să promită mai mult decât realizase dictatorul, poporul a părut și el deschis să îl urmeze pe noul Mesia.
Două aspecte merită luate în seamă aici: poporul nu a făcut nici cel mai mic zid în jurul lui Putin, nici măcar declarativ; respectiv, poporul nu i s-a opus practic lui Prigojin, iar o parte din poporul din Rostov pe Don a celebrat sosirea mercenarilor Wagner de zici că veniseră în oraș mega-staruri de la Hollywood.
Să ne amintim acum pe ce și-a clădit popularitatea Prigojin până la intrarea triumfală pe autostrada de Moscova. Cumva pe promisiunea că va scoate Rusia dintr-un război incorect deopotrivă față de ucraineni și față de ruși? Nici gând! Și-a amenajat celebritatea pe promisiunea că va fi mai eficient pe frontul din Ucraina, ca și pe lăudăroșenia că dacă invazia ar fi fost condusă de mercenarii săi, Kievul chiar ar fi fost cucerit în 24 de ore.
Acum, să ne amintim cine este Progojin: în tinerețe, un tâlhar la drumul mare, condamnat tocmai pentru așa ceva; iar la bătrânețe, o căpușă a bugetului public și un manager de atrocități comise, în numele lui Putin, din Africa până în Orientul Mijlociu și Ucraina.
Un astfel de individ, pentru care termenul insalubru e atât de moale încât riști să aluneci pe el, ar fi putut foarte bine să coaguleze în jurul său destui ruși de rând care sperau la rezultate mai serioase ale putinismului pe frontul din Ucraina.
Însă Prigojin a dovedit că are stomac prea sensibil pentru pretențiile rusului de rând care îi dăduse deja semnale că s-ar putea angaja și într-o relație amoroasă cu el. Între popor și Prigojin, lucrurile s-au terminat însă într-un soi de coitus interruptus. Putea fi un amor de durată, poporul rus părea dispus să zică din nou „Prezent!”, dar lover-boy-ul nou-ivit a dezamăgit.
Nu-i bai! Rusul de rând, în majoritatea lui, rămâne fidel meschinăriei în care a fost crescut și cu care îi e comod să dezvolte relația. În lipsa unei alternative mai ceva ca Putin, rămâne cu Putin. Și în loc să intre în depresie, caută să își lărgească orizontul parazitar la umbra unui regim și mai parazitar. Dovadă, printre altele, faptul că ia cu asalt capitalul imobiliar al celui mai distrus oraș ucrainean, după Bahmut – Mariupol (găsiți AICI toate detaliile de forță ale noii afaceri și unei „drăguțe” adaptări).
- P.S.: Ca români – dacă nu cumva rezonăm cu Șoșoacă, Simion sau AUR – am comite un păcat capital scăpând din vedere faptul că poporul rus, în majoritatea sa, nu a schițat niciun gest de omenie față de Republica Moldova și niciun gest de opoziție relevantă față de liderii săi care l-au declanșat, întreținut și dezvoltat.
