Ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler în 1933 este mai mult decât relevantă în prezent, scrie istoricul Mark Jones într-un editorial Project Syndicate.
<< O mare parte a lumii va vota în acest an în cadrul unor alegeri cruciale și, chiar dacă există semne de avertizare, prea puțini comentatori, politicieni și lideri din lumea afacerilor recunosc în mod deschis că democrația liberală însăși este în joc.
La 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler a fost numit cancelar al Germaniei. Pentru susținătorii săi, aceasta a fost o zi de „revoluție națională” și de renaștere. Aceștia credeau că Germania avea nevoie de forța reparatoare a unui om puternic și autoritar după 14 ani de „sistemul” liberal-democratic de la Weimar. În acea noapte, Cămășile Brune purtătoare de torțe ale lui Hitler au mărșăluit prin centrul Berlinului pentru a marca zorii unei noi ere.
A fost, de asemenea, un moment triumfător în istoria înșelăciunii populare. Încă din primele zile ale Republicii de la Weimar, politica acesteia a fost atacată prin campanii de dezinformare, inclusiv de minciuna că democrația de la Weimar era opera unei cabale de evrei și socialiști care „înjunghiaseră Germania pe la spate” pentru a-i asigura înfrângerea în Primul Război Mondial.
Astăzi, puțini sunt cei care contestă faptul că sosirea lui Hitler a reprezentat un punct de cotitură în istoria lumii, începutul unui proces politic care avea să ducă la cel de-al Doilea Război Mondial și la Holocaust. Dar Hitler nu a „preluat puterea”, așa cum au susținut ulterior naziștii. În schimb, așa cum a explicat biograful său Ian Kershaw, el a fost „împins la putere” de un grup mic de oameni influenți.
Unul dintre acești oameni a fost Franz von Papen, care a fost cancelar în 1932. El a crezut (în mod infam) că Hitler și Partidul Nazist – de departe cel mai mare partid după alegerile pentru Reichstag din 1932 – ar putea fi folosiți pentru a promova o agendă conservatoare. În mod similar, președintele Germaniei, fostul feldmareșal Paul von Hindenburg, dorea să se folosească de Hitler pentru a restaura monarhia.
Dar planurile acestor conservatori au fost în curând spulberate de conducerea nemiloasă a lui Hitler, de violența nazistă și de graba publicului german de a se alătura regimului și de-a deveni parte din promisa redeșteptare națională. Liberalii și social-democrații care s-au opus lui Hitler au fost fie supuși violenței, fie prinși în propriul lor optimism de evadare. Oricât de rău ar fi mers lucrurile, își spuneau ei, regimul lui Hitler se va prăbuși în cele din urmă. Luptele interne ale naziștilor vor pune cu siguranță capăt noului guvern.
Dincolo de liberali și socialiști, o parte mai largă a societății germane presupunea că Hindenburg, care promisese să fie președintele tuturor germanilor, îl va ține pe Hitler în lesă, în timp ce alții se așteptau ca armata să facă acest lucru. Toți fuseseră păcăliți de capacitatea lui Hitler de-a părea respectabil în ultimii ani ai Republicii de la Weimar.
La 100 de zile după ce Hitler a devenit cancelar, așa cum a arătat istoricul Peter Fritzsche, dorința nemiloasă de putere a naziștilor a devenit prea clară. Până la sfârșitul verii anului 1933, societatea germană a fost pusă la punct. Nu mai existau partide politice independente, sindicate sau organizații culturale. Doar bisericile creștine păstrau un anumit grad de independență.
Un an mai târziu, în vara anului 1934, Hitler a ordonat asasinarea rivalilor săi din interiorul partidului și, în urma morții lui Hindenburg, la 2 august, s-a declarat Fuhrer. Dictatura sa era completă. Până atunci, primele lagăre de concentrare erau deja în funcțiune, iar economia era pusă pe calea războiului.
Această perioadă istorică rămâne mai mult decât relevantă și astăzi. Sute de milioane de oameni vor vota în acest an în alegeri cruciale și, chiar dacă există semne prevestitoare, puțini comentatori sunt pregătiți să o spună cu voce tare: 2024 ar putea fi noul 1933.
Imaginați-vă doar lumea peste un an, cu dezinformarea care a doborât majorități democratice din întreaga lume. Președintele Donald Trump pune capăt sprijinului Statelor Unite pentru Ucraina. NATO nu mai reprezintă o frână pentru visele lui Vladimir Putin de a construi un nou imperiu rusesc în toată Europa de Est. O masă critică de partide de extremă dreapta în Parlamentul European blochează un răspuns european unificat. Polonia, Estonia, Lituania și Letonia sunt pe cont propriu. În condițiile în care războiul din Gaza s-a extins într-un conflict regional, Putin profită de ocazie pentru a lansa un alt război-fulger, însoțit de rachete cu rază lungă de acțiune. Iar în mijlocul haosului, China decide să cucerească Taiwanul.
Perspectivele pentru 2024 sunt atât de sumbre, încât mulți refuză să le contemple. La fel cum liberalii din 1933 au prezis că Hitler va eșua rapid, iluziile de astăzi ne întunecă judecata. Suntem somnambuli – pentru a împrumuta metafora potrivită a lui Christopher Clark pentru debutul Primului Război Mondial – într-o nouă ordine internațională.
În magistrala sa istorie în două volume a epocii interbelice, Zara Steiner se referă la anii 1929-1933 ca la „anii de balama”, când idealismul în relațiile internaționale a fost înlocuit de „Triumful întunericului”. În 1926, liberalii păreau să fi câștigat: ministrul francez de externe Aristide Briand și omologul său german, Gustav Stresemann, au împărțit Premiul Nobel pentru Pace pentru munca lor în vederea reconcilierii franco-germane, iar Germania a aderat la Liga Națiunilor. Naționalismul extrem părea izolat în Italia lui Mussolini.
În fața crizelor globale de astăzi, nu există loc pentru optimism. Ne aflăm, potențial, într-un alt an de balama. Dacă liberalii acționează acum, ei încă mai pot învinge.
Ca un semn promițător, sute de mii de germani au ieșit recent în stradă pentru a susține democrația și diversitatea și pentru a denunța extrema dreaptă. Dar demonstrațiile dintr-o singură țară nu sunt suficiente. Liberalilor germani trebuie să li se alăture și alții de pe întregul continent. O demonstrație la nivelul întregului continent ar trimite un mesaj puternic. Sentimentul de urgență trebuie să se extindă în sus, în special la liderii de afaceri, cum ar fi directorul general al JPMorgan Chase, Jamie Dimon, care, pentru a se feri de riscuri, a început deja să se apropie de Trump.
Nu cu mult timp în urmă, liderii europeni s-au unit și au făcut tot ce era necesar pentru a salva euro, deoarece au recunoscut că eșecul monedei unice ar pune capăt Uniunii Europene. Acum, europenii trebuie să facă același lucru pentru a face față amenințărilor din acest an. UE are nevoie de un plan pentru o lume fără NATO. Are nevoie de noi instrumente pentru a face față unor lideri ai statelor membre precum premierul ungar Viktor Orbán și premierul slovac Robert Fico, care preferă să pupe condurii lui Putin decât să apere democrația. Este pur și simplu inacceptabil ca Orbán să dețină în continuare un drept de veto asupra procesului decizional al UE.
În SUA, mobilizarea politică este marea variabilă. Oponenții lui Trump trebuie să lase deoparte disensiunile și să se unească în spatele președintelui Joe Biden. Știm prea bine unde pot duce dezbinarea și optimismul naiv. >>
