Uneori, presupunerile noastre sunt atât de înrădăcinate încât abia ne dăm seama că sunt presupuneri. Așa se întâmplă cu convingerea larg răspândită că libertatea și democrația sunt părți naturale ale aceluiași întreg sau că represiunea și democrația sunt în contradicție. Dar nu este chiar așa. 11 septembrie 2001, de exemplu, a fost un atac asupra libertăților noastre.
Așadar, este ironic faptul că, în timp ce ne amintim de acel atac terorist al Al Qaeda care a schimbat istoria, ne aflăm, de asemenea, în fața unui an electoral în care electoratul american ar putea alege în mod democratic o conducere care va submina aceleași libertăți.
În ceea ce privește democrația, ar trebui să știm despre ce vorbim atunci când folosim acest cuvânt. Derivat din greaca antică, acesta există încă dinainte de Socrate și, cu toate acestea, ar fi rezonabil să spunem că nu au existat democrații reale până acum un secol, când femeile au obținut pentru prima dată dreptul de vot în Noua Zeelandă (a fost prima), Marea Britanie, Statele Unite și alte câteva locuri.
Au existat multe tipuri de „democrații”. Unele dintre ele nu arată deloc bine pentru majoritatea ochilor occidentali. Și totuși, nu a fost doar propagandă fără noimă atunci când comuniștii s-au referit la statul polițienesc din Germania de Est, fără nicio urmă de ironie, ca fiind „Republica Democrată Germană”.
Această aparentă ciudățenie lingvistică se baza pe principiile marxist-leniniste, care odată contau pentru mulți oameni. Acestea susțineau că sistemele capitaliste aduc beneficii doar burgheziei, în timp ce majoritatea oamenilor, clasa muncitoare, sunt atât de înrobiți de locurile lor de muncă încât sunt ușor de manipulat și nu au opțiuni reale. Că „sistemul este măsluit”, ceea ce poate că vă va suna familiar. S-ar putea să nu sugereze prea mult respect pentru tăria de caracter a omului de rând, dar este un nonsens?
Atunci când încă se luptau cu ideile, în loc să jefuiască oamenii, comuniștii credeau că sistemul comunist – o „democrație proletară” – servea marea majoritate a oamenilor care muncesc. Nu a funcționat chiar așa, deoarece nu a reușit să producă prosperitate, dar asta nu este chiar o chestiune de democrație.
Cuvântul „democrație” continuă să fie răstălmăcit în toate direcțiile, după cum vedem în studiul de caz cunoscut sub numele de Israel sub întruchiparea putinistă a lui Benjamin Netanyahu.
Guvernul Netanyahu vrea să instaleze un sistem de tip autoritarist în care puterea executivă are o putere aproape nelimitată. Conform unei serii de propuneri amânate în prezent din cauza protestelor masive, guvernul ar urma să numească direct toți judecătorii, să defrișeze grav controlul judiciar, să-și acorde, de asemenea, puteri de „override” și să slăbească drastic gardienii. Mojo serios pentru guvern; nu a mai rămas prea mult pentru popor.
Ei susțin că aceasta este „democrație”, deoarece coaliția de guvernare a câștigat alegerile din noiembrie anul trecut. Practic, alegerile au fost la egalitate, Netanyahu și-a ascuns intențiile, iar planul este foarte nepopular, dar să lăsăm toate acestea deoparte, pentru că simpla posibilitate ca poporul să aleagă un astfel de atac asupra lui însuși merită analizată. Democrația lui Netanyahu este regula majorității și nimic altceva.
Opoziția și protestatarii din Israel cer ca planurile să fie anulate și ca Israelul să adopte o constituție, iar ei s-au unit în jurul unui singur cuvânt. Acel cuvânt este scandat de fetițele purtate pe umerii părinților la mitingurile săptămânale în masă împotriva planurilor. Puteți ghici care este acest cuvânt? În ebraică se pronunță „democratia”.
Versiunea lor de democrație implică lucruri frumoase, cum ar fi verificări și echilibre, protecția minorităților, drepturile omului și drepturile civile și o mulțime de libertăți fundamentale. În această versiune, unei majorități nu i se poate permite să asuprească o minoritate, chiar dacă aceasta este dorința sa. Există un termen acceptat pentru această versiune a democrației, iar acesta este democrația liberală.
Aceasta este versiunea de democrație care a fost implementată în Statele Unite – cam de la început, dacă ignorați privarea de drepturi a femeilor și a sclavilor de origine africană (ceea ce, da, ar fi ciudat, dar oamenii o practică).
Mulți americani ar putea fi confuzi în legătură cu faptul că a lor este o democrație liberală, deoarece cuvântul „liberal”, de origine latină, a fost el însuși deformat în SUA într-un fel în care a ajuns să însemne stânga. Aceasta este o definiție a cuvântului la fel de rară ca și utilizarea sistemului imperial de măsurare. Și, la fel ca și utilizarea centimetrilor și a unciilor, este, în principiu, pur și simplu greșită. Devine din ce în ce mai absurdă odată ce observi că extrema stângă din SUA de astăzi, cel puțin în ceea ce privește libertatea de exprimare, este la fel de liberală ca Mussolini.
Liberalismul înseamnă libertăți, exact așa cum sună. Britanicul John Locke, unul dintre părinții gândirii liberale, a susținut că indivizii posedă drepturi naturale, inclusiv dreptul la viață, libertate și proprietate, și că, chiar și atunci când nu sunt acordate de guverne, acestea sunt inerente ființelor umane. El a cerut un „contract social” între guvern și popor, pentru a asigura respectarea și promovarea acestor drepturi.
„Creatorii” SUA au adăugat „căutarea fericirii” pe lista drepturilor naturale, iar noi nu avem nimic de obiectat.
Presupunerea că oamenii își doresc aceste lucruri este înrădăcinată în psihicul american și se reflectă în comportamentul Americii. Chiar și așa-numita Doctrină Bush din anii 2000, deși viza obiective de politică externă, a îmbrățișat democrația și libertatea și părea să presupună, cu o indiferență nechibzuită față de realitățile culturale din diverse locuri, că acest lucru va produce stabilitate, precum și fericire.
Eșecul acestei presupuneri a devenit curând evident. Puteți vedea rezultatele în Afganistan și Irak; în înghețul profund care a înlocuit Primăvara arabă; în Ungaria, Polonia, Turcia, Brazilia și multe alte țări – toate locurile în care autoritarii aleși în mod democratic dețin controlul.
S-ar putea întâmpla și în Franța și în alte locuri din Europa. Israelul se clatină pe marginea prăpastiei. Și asta ne aduce la subiectul Statelor Unite.
Ați putea spune că oamenii nu prea știau cu cine votează în 2016, dar cp acum știu. Aproximativ jumătate dintre alegătorii din 2020 l-au susținut în continuare pe Donald Trump, iar anul viitor ar putea să o facă din nou.
Nu există nicio posibilitate ca Trump să fie văzut ca un democrat liberal. El nu proiectează în mod clar nicio fidelitate față de teoriile lui Locke. El nu numai că va elimina cu plăcere avortul și alte libertăți, dar nu-i pasă deloc de niciun contract social. Cu siguranță nu de unul care să le ofere cetățenilor o bază de asistență medicală și protecție împotriva masacrelor cu arme de foc. Dacă ignorați eforturile sale de a anula alegerile din 2020 (precum și rezultatele ciudate ale Colegiului Electoral), ați putea spune că democrația lui Trump este, la fel ca și cea a lui Netanyahu, despre nimic mai mult decât guvernarea majorității – sau a unei minorități necinstite.
Asta îl face pe Trump să pară la fel ca Viktor Orban din Ungaria și Recep Tayyip Erdogan din Turcia. Apoi, din nou, problemele sale juridice – zeci de acuzații de infracțiuni începând cu cazul Stormy Daniels – amintesc cel mai mult de Netanyahu.
Dar cum rămâne cu toți cei care îi votează pe acești democrați neliberali? Cum rămâne cu cei 40 la sută dintre alegătorii francezi care au susținut-o pe Marine Le Pen, cu siguranță iliberală, la alegerile prezidențiale de anul trecut?
Câteva puncte procentuale într-o parte sau alta pot decide alegerile, dar nu pot ascunde adevărul evident: liberalismul, extrem de popular în rândul elitelor educate, este în cel mai bun caz un „nice-to-have” pentru mase. Am acoperit alegerile din România și până la Ramallah și am observat acest lucru peste tot, cu excepția, poate, a nordicilor mulțumiți.
Acest lucru este din pricina faptului că democrația și liberalismul sunt concepte politice distincte.
Liberalismul caută să protejeze drepturile și libertățile individuale, chiar dacă acest lucru este împotriva voinței majorității. Liberalismul prețuiește libertatea de exprimare, inclusiv pentru opiniile nepopulare. Liberalismul pune accentul pe libertățile civile și pe dreptul la viață privată și limitează puterea guvernului de a face ceea ce dorește majoritatea. El insistă asupra capitalismului (dar cu o plasă de siguranță), în timp ce democrația poate aduce la putere un comunist (așa cum s-a întâmplat în America Latină și în alte părți).
Iar democrația ar putea ridica teocrația. De aceea spun că atentatele de la 11 septembrie au fost în principal împotriva liberalismului și a libertăților. În lumea arabă, unde am trăit ani de zile, mulți membri ai elitei nu erau fani ai democrației, deoarece se temeau că masele ar putea fi tentate să doboare teocrații. De aceea, răsturnarea de către armată a guvernului Frăției Musulmane din Egipt în 2013 nu a fost inițial nepopulară în rândul claselor educate care, în principiu, favorizau mai presus de toate libertățile de tip occidental.
Așadar, dacă susținătorii democrației liberale ar fi cinstiți, și-ar pune întrebarea: sunt cu adevărat un democrat înainte de toate? Care dintre cele două cuvinte din etichetă contează mai mult? Până la urmă, este liberalismul sau alegerea poporului? Consumați câteva beri și s-ar putea să fiți șocați de propriul răspuns.
Nu fiți prea surprinși când populiștii de dreapta vă vor numi elitiști. S-ar putea să fiți nevoiți să recunoașteți.
