Ne-am obișnuit atât de mult cu aerul de golan al lui Erdogan în relația cu Occidentul, încât declarațiile lui, oricât de abominabile ar fi, tind să ne treacă pe la urechi ca refrenul unui hit de vară repetat zilnic la radio.
Acum, președintele turc merge pe vârfuri, ca și când deunăzi n-ar fi călărit ca John Wayne valul de furie islamică declanșat împotriva Franței după publicarea caricaturilor cu profetul Mohamed în „Charlie Hebdo”. Ca și cum nu s-ar fi comportat ca un impresar jihadist.
De data asta, ieșirea în decor a președintelui turc depășește simțitor în gravitate obișnuitele lui șicane de scandalagiu. Una este să capitalizeze un ayatollah sau un lider Hezbollah potențialul terorist al unei situații, și alta să o facă șeful unui stat NATO.
Se cuvine să revedem un pic cronologia ultimelor zile.
După apariția caricaturilor, Erdogan se poziționează iute în postura de voce a lumii islamice. Îl numește nebun pe Macron. Franța își recheamă ambasadorul de la Ankara. Apoi, Erdogan apasă și mai adânc pedala: spune că musulmanii din Europa vor avea soarta evreilor înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. La puțină vreme după aceste afirmații de enfant terrible, veninul începe să-și facă efectul. În Bangladesh are loc un marș uriaș, puhoaie de musulmani furioși dau foc pe străzi la paiațe reprezentându-l pe Emmanuel Macron. Președintele Franței este considerat un „adorator al Satanei” și se cere pedepsirea lui. Vânzoleala belicoasă alunecă rapid spre punctul culminant: decapitările de la Nisa și recentul atentat de la Viena.
Jihadismul reintră, așadar, în scenă în inima Occidentului – și nu vine cu mâna goală, ci cu o scrisoare de recomandare din partea Osmanlâului. Imaginea asta reiese când pui piesele cap la cap. Altfel spus, ISIS îi dă un like lui Erdogan.
Stelele sunt perfect aliniate și pentru a face nițică speculă populistă: de pildă, un partid islamofob ar putea acuza Turcia că poartă un „proxy-war” împotriva unui alt stat NATO. De ce nu? Oricum conceptul de „război prin interpuși” este unul destul de confuz și permeabil la tot soiul de interpretări, și nu e ca și cum Erdogan nu a depus suficiente eforturi ca să pară un lup exhibiționist în blană de oaie. Cumpără de la ruși sistemul S-400 și vrea să-l integreze în arhitectura de securitate NATO, bagă bățul prin gard în conflictul din Cipru, duce un război energetic, dar plin de amenințări militare, în Mediterana de Est cu o altă țară NATO, Grecia, pe care din când în când o mai „invadează” și cu niște fluxuri de imigranți sirieni.
Cum era de așteptat, dintr-un reflex inevitabil a fost repusă pe tapet dilema: ar trebui Turcia să zboare din NATO? Primul impuls îți zice că da, ducă-se învârtindu-se.
Amiralul american James Stavridis explica însă că repercusiunile ar fi mult prea mari pentru o asemenea decizie radicală și că mingea ar sări în terenul lui Putin.
În primul rând, e a doua armată ca mărime din NATO. Excluderea nu ar fi altceva decât o „greșeală geopolitică semnificativă”, nota Stavridis într-o analiză în Bloomberg.
„Este vital să curbăm arcul comportamental al Turciei departe de Rusia, însă fără a risca să-l rupem complet”, sublinia amiralul, adăugând că aliații NATO ar trebui să „gândească mai creativ” în privința modalităților de a „placa” sistemul S-400, în sensul căutării unei soluții tehnice prin care S-400 să fie „decuplat” și „izolat” de sistemul de apărare aeriană al Alianței, care este operat de pe baza Ramstein din Germania. „Sau poate că NATO ar trebui să ia în considerare de a convinge Turica să pună la naftalină sistemul S-400 și apoi să îi vândă un sistem de apărare de înaltă calitate, probabil cu o reducere substanțială de preț, pentru a corespunde nevoii ei legitime de apărare.”
Toate acestea sunt lucruri de bun simț, chiar amabilități de gentleman. Dar problema cu Erdogan este una… cantitativă. Nici bine n-apuci să porți negocieri cu el pe un subiect, că face zarvă într-o altă chestiune delicată.
Și joacă pe cartea imprevizibilului și-a șantajului pentru că își permite. Știe că în cancelariile europene se poartă narcisismul ștaifului și că nu dă bine să impui sancțiuni, ca unui stat-paria gen Belarus, unuia dintre cei mai vechi membri NATO.
În ianuarie 2020, Trump flutura ideea extinderii NATO în Orientul Mijlociu, dar fără a menționa țările pe care le-ar vedea în blocul militar. Ei, o cochetărie înainte de pandemie.
Asta i-ar mai lipsi Alianței, să ia la pachet vreun președinte levantin extravagant care și-a iscălit autograful pe câteva crime palpitante împotriva umanității.
Așa era și mahomed, se visa conducătorul lumii, dar i-a luat oxigenul iancu de hunedoara!!..poate si acum se va gasi cineva să-i taie tubul de alimentare banditului din bosfor…e o rusine sa ajungă un continent la mana unui întârziat mintal..