Am stat de vorbă cu un om băgat într-o cușcă

Foto: TLS.co.uk

Nu, n-am stat de vorbă, dar e ca și când aș fi făcut-o, într-o sală de vizite, citindu-i însemnările de la Silivri, penitenciarul de lângă Istanbul unde sultanatul de la Ankara l-a condamnat la închisoare pe viață. Paginile cărții sale emană o intimitate suficient de puternică, încât să-ți lase impresia, cu lux de amănunte, a unei întâlniri face to face. Numele lui? Ahmet Altan.

Reputat romancier turc și jurnalist detestat de gangsterii politici ai regimului, Ahmet Altan a ajuns la pușcărie în vârtejul de epurări ce mătură Turcia de patru ani încoace, din acea zi de grație pentru gașca lui Erdogan – tentativa de puci din 2016.

Deși pe măsură ce timpul trece și președintele turc își întinde netulburat, ca o plasă de păianjen, planurile hegemonice peste Mediterana de Est, în Egee și-n Caucazul de Sud, termenul puci devine tot mai palid. Prea i s-au aliniat astrele lui Erdogan după acel episod, ca să nu suspectezi o orchestrație atent gândită (sau cel puțin un avânt bine plasat) pentru a îngenunchea o redută vitală în dezmembrarea moștenirii seculariste a lui Ataturk: armata; care, într-adevăr, era divizată între loialiștii clericului Fetullah Gulen și tabăra pro-Erdogan.

Procesul-vodevil prin care a trecut scriitorul turc ne oferă o mostră din această bătălie epopeică a facțiunilor, ce amintește de conspirațiile de pașalâc din cronicile otomane.

Nu voi mai vedea lumea niciodată (Ed. Pandora M, 2020) grupează nouăsprezece eseuri, care acoperă prizonieratul de conștiință al lui Ahmet Altan. Detaliile absurde ale procesului penal, mărturiile colegilor de temniță, decupaje din prigoana erdogană și diverse meditații literare pe tema captivității, toate acestea alcătuiesc panelul unui veritabil „workshop” de exil interior, în care ficționalul devine un tunel de cârtiță săpat pe sub casa tiranului.

Cartea a reușit să vadă lumina tiparului grație avocaților lui Ahmet Altan, care au izbutit să strecoare din închisoare manuscrisul fără a fi prinși.

Scriitorul-vânător și scriitorul-culegător

Silivri este un oraș din provincia Istanbul, situat pe malul Mării Marmara. Fostă colonie a grecilor din Megara în epoca de fast a Corintului, aici, în blândețea climatului tracic, se întind vilele costiere ale bogătașilor AKP. Și tot aici se află, ironic, la mică distanță de paradisul rezidențial al oligarhilor lui Erdogan, și Silivri Cezaevi, penitenciarul de maximă securitate unde Sultanul își „depozitează” deținuții de conștiință.

Detenția lui Altan, veți observa, pendulează ca un metronom între două timpuri. Timpul exterior și timpul lăuntric. În timpul exterior luăm contact cu realitatea juridică a cazului său, statutul de condamnat pe viață și primejdiile psihologice ale claustrării. În timpul lăuntric, însă, Ahmet Altan călătorește liber, cu viză de fantasmă, schimbând decoruri și epoci și agățându-se cu disperare de imaginație ca de-o geamandură într-un ocean de nebunie.

Prozatorul spaniol Arturo Pérez-Reverte, jurnalist și el, călit în războaiele din Bosnia și Irak, spune că există două categorii de scriitori: scriitorul-vânător și scriitorul-culegător. Scriitorul-vânător este cel care cutreieră lumea și se înfruptă ficțional din experiența dură a terenului, în timp ce scriitorul-culegător trăiește într-un habitat casnic, predictibil, și își bazează construcțiile ficționale pe oferta imaginarului. Ei bine, în văgăuna sa din Silivri, Ahmet Altan unifică aceste două specii scriitoricești, care nu sunt contradictorii, și le pune să conlucreze într-o „balistică” spirituală împotriva deznădejdii.

Așadar, procesul

Întemnițarea lui Altan a venit nu ca un accident în istoria familiei sale, ci mai degrabă ca o verigă predictibilă în lanțul ereditar. Și tatăl său s-a luat la trântă cu Goliat. Cetin Altan, considerat unul dintre cei mai buni scriitori turci din secolul XX, a fost dat în judecată de nu mai puțin de 300 de ori pentru articolele sale din cotidianul Milliyet, fiind de asemenea și un „client fidel” al închisorilor. Iar stră-străbunicul, poreclit „Hasan Pașa Nebunul”, a scăpat ca prin urechile acului de ștreangul statului.

„Legenda spune că și-o meritase cu prisosință: s-a instruit ca artilerist în Germania, a luptat în Războaiele Balcanice, la Galipolli și-a asumat rolul de comandant în linia întâi al artileriei și a luptat în Războiul de Independență al Turciei pe toată durata acestuia. Război de la un capăt la celălalt. Și-a petrecut zece ani din viață luptând bătălie după bătălie.

Stră-străbunicul meu a fost condamnat la moarte pentru că îi ajutase pe rebeli să dezerteze din Anatolia în timpul Războiului de Independență. A scăpat de ștreang în ultima clipă.”

La rândul său, Ahmet Altan a fost adus de peste 100 de ori în fața instanței pentru opiniile sale publicate în Hurriyet, Milliyet, Radikal și Taraf. Mai ales pentru o anumită opinie: este unul dintre primii intelectuali turci care a recunoscut genocidul armean. Plus legăturile vagi, neprobate de anchetatori, cu rețeaua Gulen, care au fost cireașa de pe tort în 2016. Are, deci, pedigriul pentru a fi considerat nu neapărat un dușman de moarte pentru clica lui Erdogan, dar un ins care-ți face viața mai ușoară dacă putrezește în închisoare.

În septembrie 2016, la aproape trei luni de la episodul pretinsei lovituri de stat, șase polițiști purtând vestele echipelor antitero băteau la ușa scriitorului, așeptând să-l aresteze. În timpul perchezițiilor, Ahmet a avut un déjà-vu, trecutul patern se dedublase în prezentul filial.

„În vreme ce polițiștii îmi percheziționau apartamentul, am pus ceainicul la fiert.

– Nu doriți niște ceai? am întrebat eu.

Mi-au răspuns că nu.

– Nu e mită, am spus eu, imitându-l pe răposatul meu tată. Puteți lua o gură de ceai.

Cu fix patruzeci și cinci de ani în urmă, într-o dimineață exact ca aceasta, poliția a năvălit în casa noastră și l-a arestat pe tata.

Acesta i-a întrebat pe polițiști dacă nu doresc niște cafea. Când aceștia au refuzat oferta, tata a râs și a spus: «Nu e mită. Puteți lua o gură de cafea»”.

Totuși, pentru ce l-au băgat la zdup erdoganii? Țineți-vă bine. Pentru că ar fi transmis „mesaje subliminale” puciștilor în timpul unei emisiuni televizate. Numai că pe durata procesului acuzațiile s-au schimbat constant, ca paharele la Alba-Neagra. Din „pucist religios” a fost preschimbat, într-un proces separat, în „terorist marxist”, doar pe baza unor articole de presă. Orice năzbâtie, numai să poată fi ținut în cușcă pe viață.

Iată o scenă de noaptea minții din procesul de „terorism marxist”:

„La sfârșit, judecătorii au spus că vor începe să delibereze, după care au oprit microfoanele.

Cei trei au discutat între ei vreme de două-trei minute.

Înainte să termine, microfoanele au fost cumva repornite, iar ultima propoziție rostită de președintele completului s-a făcut auzită în sala de judecată:

– Fir-ar să fie, pierdem cursa de ora cinci!

Era îngrijorat că avea să piardă autobuzul de serviciu, care pleca la ora cinci.

Apoi mi-a citit verdictul.

– Șase ani de închisoare (care s-au adăugat condamnării pe viață – n.r.).

Într-un interval de cinci minute, eu fusesem condamnat la șase ani de închisoare, iar judecătorii pierduseră autobuzul de serviciu.”

Închisoarea pe viață

În privința condamnării pe viață, instanța a călcat în picioare decizia Curții Supreme, care a decretat că „nimeni nu poate fi arestat în baza unor astfel de dovezi”. Ei bine, iată că în Turcia lui Erdogan se poate.

Acesta era apogeul unei farse procedurale de un ridicol memorabil și halucinant.

Ajuns în fața judecătorului, pe al cărui chip strălucea un rânjet cinic, Ahmet avea să afle că „mesajele subliminale” de care fusese acuzat erau așa, niște ornamente inexacte, un terci de cuvinte aleatorii:

„- Procurorilor noștri le face plăcere să folosească cuvinte al căror înțeles nici măcar nu-l cunosc.”

Acesta a fost argumentul ce avea să însoțească schimbarea acuzației în „pucism”, altă struțo-cămilă.

Mai târziu, verdictul de închisoare pe viață avea să pice cu un șoc dublu. Pe lângă amputarea din libertate, Ahmet Altan avea să vadă cum granița fină dintre ficțiune și realitate cedează, fiind deodată proiectat în propriul univers romanesc, trăind pe propria-i piele pățania unui personaj dintr-un roman de-al său.

„Deodată”, scrie Altan, „straturile de magmă din adâncurile propriei memorii răbufnesc sub forma unui cutremur puternic, propozițiile încep să iasă la suprafață asemenea unor flori de apă uitate, care în tot acest timp plutiseră pe suprafața unui râu subteran secret.”

În romanul Ca o rană de sabie, un alter ego neanticipat al scriitorului își așteaptă verdictul într-o încăpere, după ce a fost arestat, iar Altan, ajuns în aceeași situație, își reamintește, îngrozit, fiecare cuvânt din acea frază:

„Distanța între momentul în care destinul unei persoane se schimbă și cel în care persoana respectivă conștientizează acest lucru îi părea a fi cel mai tragic și mai înfricoșător aspect al vieții. Viitorul a devenit limpede, însă persoana respectivă continuă să aștepte un alt viitor, cu alte așteptări și visuri, fără să-și dea seama că viitorul a fost deja hotărât. Ignoranța care caracterizase această așteptare fusese oribilă, iar pentru el aceasta constituia cea mai mare slăbiciune a umanității”.

Oglinda

Cele mai intense pagini ale cărții sunt cele în care timpul lăuntric preia comanda, iar Ahmet Altan dă frâu liber instinctelor de prozator, surprinzând subtilitățile chinuitoare ale captivității. Pe cât de tulburătoare sunt paginile din temniță, pe atât sunt de frumoase. O reverie de ashik pare a pluti uneori, ca o mireasmă de tămâie, prin textura senzorială a însemnărilor.

Printre primele lecții pe care le învață Altan este aceea de-a trăi într-un cerc de foc:

„În timpul câte unui val de căldură, când recoltele iau foc, se trasează un cerc în jurul vâlvătăii, iar grânele sunt aprinse în mod deliberat înainte ca incendiul să ajungă la ele. Odată ce focul ajunge la cerc, se oprește, nemaiavând ce să ardă. Focul se stinge cu foc.

Am înconjurat și am stins cu focul morții focul groazei pe care viața îl aprinsese într-o cușcă.

Știam că din clipa aceea viața mea urma să fie compusă dintr-o serie de focuri venind din direcții opuse. Că aveam să le încercuiesc pe cele stârnite de cei care mă azvârliseră în închisoare cu focurile propriei mele minți.

Uneori moartea va fi scânteia care le va aprinde; uneori poveștile pe care le scriu în gând; uneori mândria de a nu lăsa în urmă un nume asociat cu lașitatea; alteori va fi sexul, stârnind cele mai sălbatice fantezii; uneori niște reverii tihnite; uneori schizofrenia specifică scriitorilor care sucesc și răsucesc adevărul în palmele lor fierbinți pentru a crea noi adevăruri; uneori va fi speranța.”

Eseul meu preferat este, însă, „Oglinda și doctorul”. Primul detaliu care l-a izbit pe Ahmet în celulă? Faptul că nu exista nici măcar o oglinjoară pe pereți, niciun ciob în care să-și poată cerceta fața. Astfel, a început să experimenteze senzația de dispariție a chipului. Pornind de la acest aspect antropologic de amenajare penitenciară, talentul de romancier al lui Altan creează o atmosferă aproape distopică:

„Nu cred că poate trece o zi fără să-ți vezi fața.

O vezi atât de des încît uiți cum imaginea acesteia, faptul că te poți zări pe tine însuți, constituie un mic miracol.

(…)  

Așa cum ar face orice om normal, m-am uitat în jurul meu, căutându-mă.

Nu eram acolo.

Era ca și cum aș fi fost exclus din viață, dat la o parte.

Privind peretele gol, mi-am adus aminte ce înseamnă să-ți poți vedea reflexia. Indiferent de câte mii de ori oglinzile ar fi folosite ca metafore literare, realitatea este mai plină de semnificație decât ar putea fi vreodată o metaforă.

Oglinda te arată pe tine ție, îți confirmă existența. Distanța dintre tine și oglindă creează un câmp care îți aparține numai ție, un câmp care te înconjoară, care este al tău, în care nu se poate furișa nimeni altcineva.

În absența unei oglinzi, chiar și acest câmp dispare.

Ai atunci impresia că toată lumea și tot ce se întâmplă în jurul tău se lipsește de tine, înghesuindu-te.

Îți poți vedea mâinile, brațele, picioarele, labele acestora, nu însă și fața.

În absența unei fețe, toate acele brațe, mâini, labe și picioare se aseamănă trupului unui animal jumătate-maimuță-jumătate-pasăre găsit undeva prin pădurile Madagascarului.

Atunci când ți-a dispărut fața, nici măcar nu mai poți fi sigur că mâinile și picioarele acelea îți aparțin cu adevărat.

În cuști nu se afla nicio oglindă, nicio bucată de sticlă, nicio suprafață lucioasă.

Oricine va fi proiectat acest loc, l-a făcut așa cu bună știință. Omul acela trebuie să se fi gândit că oamenii închiși în clădirea aceea, supuși unor interogatorii dure, vor ceda mai ușor dacă își vor fi pierdut chipurile.

Ca și mine, toată lumea își căuta fața.

Unii se holbau în câte o sticlă din plastic, cu apă, însă plasticul nu reflecta lumina.

Prin simpla îndepărtare a oglinzilor, fuseserăm scoși din viață.”

Cum devii „gulenist”?

În prezent, situația lui Ahmet Altan este una tulbure, un joc de-a șoarecele și pisica. Pe 4 noiembrie 2019, acestuia i s-a mai pus în cârcă un alt proces, alți 10 ani și jumătate de închisoare, fiind condamnat pentru „susținerea unui grup terorist, fără a fi însă membrul al acestuia”. A fost eliberat pentru scurt timp, sub control judiciar, în așteptarea apelului, pentru ca pe 6 noiembrie să afle că procurorul atacase victorios decizia instanței de a-l pune în libertate. O săptămână mai târziu, Altan se întorcea în spatele gratiilor. Și așa a rămas până astăzi.

Un ghem de verdicte din care nimeni nu mai înțelege nimic.

Meciul milenar dintre Erdogan și Gulen a dus la arestarea a aproape 100.000 de „guleniști”. Și numărătoarea continuă. Cum devii „gulenist”? Depinde, fiindă nu toți „guleniștii” au avut legături cu Fetullah Gulen, ci mulți au picat la grămadă în mareea de arestări, de multe ori fiind pur și simplu ghinioniștii unei logici paranoice și heirupiste a procurorilor.

Ahmet Altan și alții ca el sunt doar niște jetoane într-un angrenaj alegoric, un angrenaj în care inamicii sunt legați ombilical. Ar fi o eroare naivă să-l considerăm pe Gulen băiatul bun în această poveste, capcană în care de altfel a picat Occidentul.

The Economist prezenta recent, într-o analiză jos pălăria, cum Gulen este pentru Erdogan cea mai prețioasă „dăltiță” de nation building și cum cei doi sunt uniți de un vechi parteneriat bolnăvicios. Niște siamezi între care destinul a strecurat o vendetă, da, dar după o epocă fabuloasă de dărâmat împreună democrația.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here