Din multe, prea multe puncte de vedere războiul dus de Putin împotriva Ucrainei este, din perspectiva istoriei, echivalentul sfidării țanțoșe, dar sinucigașe a legilor fizicii.
Practic, Kremlinul s-a angajat în același tip de aventură în care, ignorând gravitația, un corp X cu masa Y, fără sistem de propulsie, fără sistem de planare și fără sistem de control al zborului (dar, de fapt, ce zbor?!) își propune să ia altitudine făcând un salt în gol de la etajul 10. Evident, un astfel de corp în loc să o ia în sus, o ia în jos. La impact, face bucăți. Cu cât e corpul mai greu, și avaria este mai mare. Iar corpul din speța noastră – Rusia – este unul chiar foarte greu.
În cazul lui Putin, nu a fost vorba de un accident de parcurs; lucrurile au stat astfel de la bun început.
În prima secvență, a ignorat/sfidat avertismente de substanță, venite dinspre cea mai credibilă și mai capabilă sursă contemporană care le-ar fi putut emite – SUA. Avertismente că un atac asupra Ucrainei va fi întâmpinat de răspunsul unei coaliții vaste, condusă de cei mai importanți actori geopolitici, militari și economici ai momentului.
Dictatorul moscovit a procedat astfel în ciuda faptului că una dintre legile recurente ale istoriei, măcar ale celei relativ recente, spune că o singură națiune, oricât de capabilă pare sau i se pare că este, va avea mereu un handicap fundamental atunci când tabăra care i se opune e un actor colectiv; și mai ales, atunci când colectivitatea opozantului conține și elemente individuale redutabile.
Într-un asemenea context, devine evident, din start, faptul că totul joacă împotriva agresorului solitar – de la resursă economică, la resursă umană, materială, militară și până la resursă de intelligence.
Măcar cazurile lui Napoleon și Hitler sau chiar cel al războiului Crimeei ar fi fost suficiente pentru a-i tăia lui Putin orice poftă de aventură ucraineană. Dar, până la urnă, dictatorul rus este la bază KGB-ist de RDG, iar nu istoric de Oxford și nici măcar istoric amator.
În a doua secvență, Putin a ignorat vulnerabilitățile ofensivei de tip blitzkrieg. Pentru a porni cu un minimum de șansă, ea presupune resurse uriașe și reale. Rusia lui Putin, e limpede măcar acum, nu avea resurse uriașe, iar multe dintre cele pe care se crezuse că le are erau doar pe hârtie. În orice caz, experiența blitzkrieg a naziștilor și chiar episodul blietzkrieg al lui Napoleon îi puteau da Moscovei de gândit. Nu i-au dat! Prin urmare, și această lege nescrisă a istoriei s-a aplicat nemilos, în litera și în spiritul ei.
A treia secvență e legată de inovare, mai bine spus, absența ei. În loc să surprindă inamicul prin tactici, strategie, lanț de comandă, comunicații și arsenal, războiul dus de Rusia în Ucraina s-a dovedit incalificabil de retrograd. Demența senilă care caracterizează ofensiva armată putinistă pe frontul din Ucraina a mers până într-acolo încât a dat ceasul înapoi cu peste 100 de ani: lupte de tranșee specifice Primului Război Mondial și valuri de carne de tun trimise spre reduta inamică, specifice inclusiv Evului Mediu. Pentru a se înșuruba și mai zdravăn în filetul trecutului imemorial, a mai rămas ca armata rusă din 2022-2023 să arunce în luptă catapulta, calul, arcul, sulița și, comparativ cu ele, mai futuristele baionete și muschete.
A patra secvență este pe măsură de bulversantă: inexistența unei minimum de credibile politici de alianțe. Deși acest element ar fi trebuit să aibă măcar un contur înainte de a trece la atac, lipsește cu desăvârșire și după 15 luni de angajare în conflict. Singură-cuc și deja de câteva săptămâni părăsită oficial și de pseudo-aliatul chinez, Rusia lui Putin arată, la acest capitol, ca un repetent care-și bricolează cu mâna sa coroniță de premiant. Istoria ne arată că legile ei au fost total lipsite de compasiune cu jucători atât de ignoranți. Politica de alianțe are un rol fundamental nu doar pe front, ci și la negocieri. Politica de alianțe a Rusiei de azi nu are nici măcar consistența și „robustețea” jeleului, iar acest lucru produce deja efecte în dinamica din prima linie și va avea un cuvânt chiar mai decisiv de spus atunci când, odată momentul copt, se va ajunge la minime tratative de final.
O a cincea și ultimă secvență: pedepsirea civililor și, în general, vânarea sistematică a non-combatanților.
În ultimele zile, armata rusă a reluat atacurile de acest fel asupra Kievului și altor orașe. În ultimele luni, pe fondul înfrângerilor suferite, a procedat identic, neezitând să bombardeze piețe, locuri de joacă, biserici, gări. În localitățile vremelnic ocupate, militari și mercenarii ruși au torturat, violat, ucis. În timpul retragerilor, au făcut același lucru.
De fiecare dată, au lăsat în urmă trupuri sfârtecate, ființe mutilate, suflete moarte.
Istoric vorbind, nimic nou sub soare, măcar de la Ginghis Han încoace.
Dar legile mai recente ale istoriei relativ recente demonstrează că Putin a încălcat norma și la acest capitol, iar asta și în detrimentul său nu doar al victimelor lui.
Într-o carte scrisă acum aproape șase decenii, Thomas C. Schelling, printre altele autor și al monumentalei, The Strategy of Conflict, remarca un detaliu atât de relevant și azi, în contextul conflictului ruso-ucrainean: „În marile războaie din ultima sută de ani, decisivă a fost de obicei victoria militară, iar nu rănirea populației” (Thomas C. Schelling, „Arms and Influence”, Yale University Press, 2020, p. 15).
