În perioada premergătoare, ulterior în primele ore și mai apoi în primele zile ale invaziei ruse din Ucraina, puțini, în Occident, au îndrăznit să creadă cu tărie că, totuși, Kievul nu va cădea, iar conducerea țării agresate nu se va prăbuși. Săptămânile și lunile s-au scurs, iar ucrainenii au reușit chiar să îi respingă pe ruși din zone-cheie, astfel încât să facă evident faptul că pericolul unui succes de tip blitzkrieg a fost definitiv îndepărtat.
Dar greu a fost, în rândul occidentalilor, și să conceapă faptul că o parte din teritoriile cucerite de Rusia, după 24 februarie, vor fi readuse la matcă de armata ucraineană. Și totuși, minunea s-a întâmplat, iar toamna lui 2022 a bătut în cuie noua realitate: în condițiile unui sprijin extern adecvat și dezlegat de tabuuri, militarii ucraineni pot recuceri ceea ce inițial le fusese luat.
Însă rezervele aliaților nu au dispărut cu totul nici după cele două tipuri de revelații pe care le-a adus mersul războiului (revelația că Rusia nu poate reuși prin blitzkrieg, respectiv revelația că acaparările teritoriale reușite de Moscova nu sunt și ireversibile). Astfel că, un al treilea gând cu care Vestul nu îndrăznește încă să opereze fără vreun echivoc este acela că deznodământul conflictului are șanse reale de a se materializa printr-o revenire la granițele anterioare lui 24 februarie 2022 (varianta minimalistă) sau chiar printr-o întoarcere la frontiera ruso-ucraineană anterioară lui 2014 (varianta maximalistă și totodată cea mai sănătoasă pentru securitatea din regiune).
Deficitul de îndrăzneală în gândi din start că e posibilă o înfrângere categorică și strategică a Rusiei pe frontul ucrainean a generat cu timpul fie apeluri grăbite la negocieri pripite, fie formularea unor scenarii „de fugă”.
Iar una dintre variantele „salvatoare” vehiculate în și dinspre diverse zone, a fost cea a unei încheieri a războiului prin divizarea Ucrainei după model coreean.
Desigur că aceasta ar fi putut fi o alternativă rezonabilă și funcțională, așa cum modelul s-a și dovedit a fi în cazuri deja celebre: cel al peninsulei coreene, ori cel al Ciprului. Dar lucrurile ar fi stat astfel numai dacă în Ucraina zilelor noastre condițiile din teren ar fi semănat cu cele existente la vremea respectivă în Coreea și în Cipru. Doar că în loc de a fi similare, ele diferă substanțial.
Dinamica războiului actual, ca și sănătatea pe termen lung a continentului impun o matrice diferită de gândire, o îndrăzneală deloc lipsită de temei și, nu în ultimul rând, o mare atenție la ceea ce nu a funcționat în modelul coreean.
E drept că modelul coreean – de conflict înghețat și război rămas neterminat – asigură de 70 de ani pace și o relativă stabilitate în regiune.
Însă primul lui viciu, din perspectiva unei eventuale aplicări-șablon la Ucraina, este legat de faptul că regiunile – cea în care se află peninsula coreeană și cea în care se află Ucraina – sunt totuși atât de diferite, deopotrivă geografic și geopolitic.
Al doilea ține de faptul că prezența militară și politică americană a fost acolo, în Asia din jurul Coreei, una foarte penetrantă și directă, dacă ne gândim la amprenta Washingtonului în Coreea de Sud și Japonia, ca și la lanțul de baze militare și acorduri politico-economice pe care a reușit să le amenajeze în apele și țările învecinate peninsulei. Totodată, decenii la rând, gestionarea americană a peninsulei coreene a beneficiat, cel puțin indirect, de pe urma eternei rivalități sovieto-chineze.
Al treilea motiv ține de faptul că peninsula respectivă, tocmai prin natura modului în care conflictul a fost tranșat, a rămas neîntrerupt un butoi de pulbere; un butoi care se mărește în dimensiuni, grad de pericol și întindere regională pe măsură ce China cunoaște o ascensiune tot mai pronunțată. Dar și pe măsură ce Coreea de Nord își sporește arsenalul nuclear și investește, chiar cu prețul înfometării propriei populații, în fanatizarea locuitorilor, dezvoltarea forțelor armate convenționale și a capabilităților-hibrid.
Al patrulea motiv, strâns legat de ultima parte a celui de-al treilea, este acela că aranjamentul devine și mai riscant decât el deja este în sine, prin faptul că la conducerea zonei ce nu ar intra în sfera de influență occidentală poate veni și în Ucraina, așa cum s-a întâmplat în Nordul coreean, un lider, o oligarhie sau o dinastie de tipul Kim. Cu tot ceea ce înseamnă asta ca potențialitate ușor de intuit: mafiotizare a unui larg teritoriu, înarmare scăpată de sub control a acestui spațiu, etc. Apropo de mafiotizare, e elocvent deja fie și numai ce jucător „dinamic” a devenit Coreea de Nord pe planul fraudelor cibernetice, iar asta nu face decât să îi alimenteze capacitățile derivate, inclusiv pe un eventual front al războiului cibernetic. În cazul unei divizării coreene a Ucrainei, riscurile colaterale care decurg de aici pot fi chiar mai dureroase. De pildă, geografia specifică poate duce la un export uriaș de criminalitate, sub toate formele, către restul Europei, dinspre un echivalent ucrainean al Coreei de Nord. În orice caz, acest export ar fi semnificativ mai mare decât cel care e posibil dinspre Coreea de Nord spre restul Asiei. Priviți, în acest sens, harta.
Un al cincilea motiv pentru evitarea unei împărțirii a Ucrainei după modelul peninsulei coreene are de-a face, evident, cu Rusia. Practic, amenajarea unui teritoriu de tip nord-coreean pe teritoriul Ucrainei nu doar că va spori, de facto, teritoriul Rusiei vecine, dar îi va oferi Moscovei un instrument neconvențional pentru amenințări neconvenționale și sub steag fals la adresa securității europene. Și, probabil, Moscova va fi tentată să se folosească de acest „no man’s land” mai mult decât a fost tentată China să se folosească de Coreea de Nord. Și, foarte probabil, dacă Moscova ar da curs tentației, va reuși să se folosească de această ghioagă geopolitică mult mai mult decât s-a folosit și s-ar fi putut folosi China. Din nou, diferențele specifice – de ordin politic, militar, chiar cultural și mai ales geografic – îi vor facilita Moscovei derularea de jocuri murdare, prin proxy-ul ei total, pe care Beijingul nu și le-a permis în relația cu semi-proxy-ul ei nord-coreean.
Un al șaselea motiv care pledează împotriva unei soluții coreene la criza ruso-ucraineană ține tocmai de complexitatea mai ridicată a geografiei ucrainene comparativ cu cea din peninsula asiatică. Altfel spus, a fost mai simplu de tras linia între Nord și Sud, în Coreea, decât va fi în Ucraina. Iar istoria, de la cea a Orientului Mojlociu până la cea din Balcani, e un martor interesant și instructiv privitor la potențialul distructiv, pe termen lung, al unei reconfigurări prost făcute a hărții fizice și politice.
În fine, al șaptelea motiv ține un amestec de simț al momentului, viziune și previziune. Războiul ruso-ucrainean, dacă tot a fost declanșat și, mai mult, dacă tot a decurs atât de evident în detrimentul Kremlinului, reprezintă totuși o foarte rară oportunitate de a încerca măcar destructurarea politicii moscovite de împânzire a spațiului ex-sovietic cu conflicte înghețate. Mai vulnerabil ca oricând de la prăbușirea URSS, Imperiul Rus de azi ar trebui scuturat acum, pe acest palier, cu maximă forță și deosebită creativitate diplomatico-militară. Conflictele înghețate create de Rusia au fost o înșelăciune cu care Occidentul s-a acomodat incredibil de ușor. Au reprezentat o manevră care a produs surogate de pace, au menținut o perpetuă stare de neliniște în regiune, iar în cele din urmă au dus la ceea ce vedem cu toții de 15 luni: un război total care, la primul semn de slăbiciune occidentală, poate în mod natural să devină un conflict fierbinte cel puțin continental.
În concluzie, modelul coreean aplicat războiului ruso-ucrainean poate fi o variantă comodă pentru moment și pentru unii, una cu aparențe convingătoare de temei istoric și empiric. Dar pentru Europa, pe termen mediu și lung, se poate dovedi un fiasco monumental și, în orice caz, deschizător de drum pentru o realitate mult mai brutală decât a fost modelul original pentru Asia.
