Comunitatea transatlantică trebuie să continue să se asigure că factorii de decizie politică sunt în armonie cu oamenii de știință și cu specialiștii în tehnologie, scrie într-o analiză CEPA dr. Benjamin Schmitt, cercetător al Harvard-Smithsonian Center for Astrophysics.
🔹 „Oamenii urăsc politicienii de când lumea. Dar adevărul este că noi suntem cei care facem posibil acest lucru.” Așa spune versiunea ficționalizată a administratorului NASA din era Nixon, Thomas O. Paine, în drama For All Mankind, care a încheiat recent cel de-al doilea sezon pe AppleTV +.
Această epigramă este menită să sublinieze sprijinul politic necesar pentru ca cercetarea și explorarea științei spațiale să devină realitate. Desigur, există adevăr în declarația de mai sus și s-a văzut în special în timpul Războiului Rece, perioada descrisă în serial, întrucât în acele decenii statele și politicienii care le conduceau au stabilit sfera cursei spațiale.
Dar declarația trece cu vederea și o realitate importantă și presantă pentru deceniul nostru: faptul că oamenii de știință și specialiștii în tehnologie trebuie să contribuie direct la procesul de planificare a politicilor. Într-adevăr, rolul-cheie pe care știința și tehnologia îl joacă în fiecare aspect al înfloritorului domeniu multidisciplinar al diplomației spațiale face din ce în ce mai vital ca oamenii de știință să contribuie la conturarea traiectoriei securității naționale și a angajamentului diplomatic cu privire la politica spațială globală.
Știința și tehnologia sunt esențiale pentru fiecare aspect al activităților din spațiu, al cărui acces devine democratizat la nivel global atât în statele naționale, cât și în entitățile comerciale, și într-un ritm vertiginos. Numai printr-o abordare politică bazată pe știință, cu oameni de știință și tehnologi aflați direct printre diplomații de profil înalt și profesioniștii securității naționale, liderii pot lua decizii benefice pentru securitatea globală, în timp ce elaborează norme puternice de reglementare spațială.
Privit din această perspectivă, For All Mankind ne furnizează o optică ambițioasă și deseori provocatoare asupra istoriei, care are adevărate paralele cu prezentul nostru. Serialul, deși nu lipsit de defecte narative, descrie o istorie alternativă a eforturilor spațiale ale Americii – una în care programul Apollo a fost înfrânt pe Lună de către Uniunea Sovietică. Această răsturnare istorică declanșează o cursă spațială fără sfârșit și are ca rezultat o bază permanentă atât a astronauților americani, cât și a cosmonauților sovietici în apropierea polului sud lunar până la mijlocul anilor 1970. Apropierea celor două superputeri rivale campate în jurul aceluiași crater oferă tot ce este necesar pentru ca scenariștii serialului să-și imagineze toate intrigile de securitate națională și geopolitică care ar fi putut avea loc dacă această versiune a secolului XX ar fi realizată.
Dar probabil că scenariștii vor trebui să forțeze și mai mult imaginația pentru următoarele sezoane, deoarece dinamica geopolitică, tehnică și comercială care se dezvoltă în întreaga lume pare să deschidă un mediu nou, mai rapid și mai complex în afara planetei.
Dusă este epoca în care NASA și Roscosmos au dominat atât concurența, cât și cooperarea în spațiu. La urma urmei, doar în ultimul an: Administrația Națională Spațială a Chinei (CNSA) a lansat și apoi a trimis personal în modulul de bază al noii sale stații spațiale (provocând anxietate globală cu privire la reintrarea necontrolată a rachetei sale lunare March 5B în proces), Emiratele Arabe Unite au desfășurat cu succes o sondă de satelit pe orbita marțiană la câteva săptămâni de la cea mai recentă misiune de aterizare SUA și chineză pe planeta roșie. Și SpaceX-ul lui Elon Musk a continuat să-și desfășoare mega-constelația de sateliți Starlink care furnizează servicii de internet pe orbita Pământului, pregătind scena pentru o confruntare cu sistemul StarNet planificat de la Beijing în următorii câțiva ani, care este destinat să reducă scara și mizele dezbaterii actuale Huawei/5G.
Întrucât o diversitate din ce în ce mai mare de actori de stat și comerciali au intrat pe arena spațială cu misiuni și tehnologii noi și inovatoare, o confluență de tendințe tehnice și geostrategice (care nu ar fi trebuit să fie o surpriză pentru Kremlinul lui Vladimir Putin) pun în discuție în premieră rolul global al Rusiei deasupra atmosferei noastre. Nicio declarație nu cuprinde mai bine această realitate decât amenințările și plângerile exprimate de actualul șef Roscosmos, Dimitri Rogozin, într-un discurs adresat membrilor Dumei de Stat la începutul acestei luni, înaintea reuniunii de la Geneva dintre președinții Joe Biden și Putin.
Rogozin a amenințat că va pune capăt sprijinului pentru Stația Spațială Internațională (ISS) în 2025, cu excepția cazului în care Statele Unite ridică sancțiunile – contractanții spațiali ruși și importurile de tehnologie spațială cu potențială utilizare militară au fost vizate după anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia în 2014. În același timp, Rogozin s-a plâns că: „Avem rachete mai mult decât suficiente, dar n-avem cu ce să le lansăm… Avem nave spațiale care sunt aproape asamblate, dar le lipsește un set specific de microcipuri, pe care nu avem cum să le cumpărăm din cauza sancțiunilor”. Jelania lui Rogozin reflectă realitatea, faptul că sancțiunile occidentale asupra Federației Ruse sunt într-adevăr eficiente și fac să pălească mesajele obișnuite de la Kremlin, care vizează minimizarea impactului lor.
Situația cu care se confruntă Roscosmos și Rogozin (care a fost printre primii oficiali ruși sancționați de SUA și UE în 2014, în timp ce exercita funcția de vicepremier) se extinde dincolo de problemele legate de lanțul de aprovizionare tehnologică din cauza sancțiunilor. Bugetul anual al Roscosmos a scăzut constant împreună cu PIB-ul Rusiei din 2014, având în vedere problemele economice provocate atât de sancțiunile transatlantice, cât și de declinul și instabilitatea prelungită a prețurilor globale la hidrocarburi. În 2014, bugetul Roscosmos era de aproximativ 5 miliarde de dolari sau circa 28% din cel al NASA în același an. Începând cu 2020, bugetul Roscosmos a scăzut până la 1,7 miliarde de dolari, ceea ce a însumat doar 7,5% din cheltuielile exercițiului financiar pe 2020 ale NASA.
Alăurați acestei nenorociri bugetare și efectele (în întregime previzibile) demonstrației de forță tehnologică izbutită de SpaceX în privința capacității sale de zbor spațial cu încărcătură umană. Reamintiți-vă că tragerea pe linie moartă a navetei NASA în iulie 2011 a lăsat agenția spațială americană fără capacitate proprie de zbor spațial uman timp de aproape un deceniu. Drept urmare, SUA s-au confruntat cu o realitate inconvenientă din punct de vedere politic, aceea de-a fi nevoită să plătească către Roscosmos aproape 80 de milioane de dolari/scaun pentru ca astronauții NASA să facă o plimbare cu capsula rusească Soyuz spre și de la ISS. Așadar, când astronauții NASA Doug Hurley și Bob Behnken au fost propulsați la bordul misiunii SpaceX Crew Dragon Demo-2 a lui Musk în mai 2020, monopolul Roscosmos asupra opțiunilor de lansare impus Statelor Unite a fost rupt, iar agenția rusă a ajuns să piardă cele peste 200 de milioane de dolari pe care le primea anual. În timp ce NASA a propus un sistem de barter celor de la Roscosmos, în care scaunele Crew Dragon și Soyuz ar putea fi schimbate cu plăți în natură, oferta este probabil de importanță terțiară pentru Rogozin în comparație cu pierderea veniturilor anuale garantate cândva.
Importanța geopolitică a momentului nu s-a rezumat la Musk, care a spus că „trambulina funcționează!” după lansarea cu succes în 2020. Rogozin a înțeles greșeala – în urma sancțiunilor americane post-Crimeea – și a declarat că, „după ce am analizat sancțiunile împotriva industriei noastre spațiale, le sugerez SUA să-și aducă astronauții la ISS folosind o trambulină”.
Lăsând deoparte tăișul verbal, apariția unei capacități comerciale de lansare a echipaului american în spațiu a avut probabil impactul inevitabil de-a pune în discuție dinamica cooperării spațiale SUA-Rusia din ultimele decenii. De exemplu, când NASA a invitat pe Roscosmos să devină partener fondator al acordurilor Artemis, o colecție de agenții spațiale care vizează stabilirea normelor de reglementare și cooperarea practică înainte de întoarcerea planificată a NASA pe suprafața lunară, ca parte a proiectului său Artemis în 2024, Rogozin a ridicat obiecții. Șeful Roscosmos a respins aranjamentul ca pe-un „proiect politic” pe care îl consideră „similar cu NATO”. Până în prezent, acordurile Artemis au atras interesul, în mare parte, principalelor democrații globale, printre semnatari numărându-se în prezent: SUA, Australia, Canada, Japonia, Luxemburg, Italia, Marea Britanie, Emiratele Arabe Unite, Ucraina, Coreea de Sud, Noua Zeelandă și Brazilia.
În ceea ce o privește, Rusia pare să favorizeze în prezent o abordare competitivă, semnalând o preferință pentru alinierea la programul spațial al Chinei. Rogozin afirma anul trecut că Rusia „ le respectă rezultatele (ale chinzeilor – n.r.)” și că China „este cu siguranță partenerul nostru”. În urma acestui jurământ, la începutul acestui an, într-o aparentă respingere a Acordurilor Artemis, Roscosmos a semnat un acord preliminar cu CNSA care vizează înființarea unei stații comune de cercetare pe suprafața lunară până la începutul până la jumătatea anilor 2030.
Pe termen scurt, Rogozin și-a exprimat luna aceasta interesul pentru trimiterea cosmonauților ruși la stația spațială chineză Tianhe, un alt semnal de la Kremlin vizând creșterea presiunii asupra programului de sancțiuni SUA-Rusia prin consolidarea amenințării asupra ISS a lui Rogozin. Cu toate acestea, SUA trebuie să ia în considerare și realitățile tehnice asociate cu aceste declarații politice. Cazul de față: înclinația orbitală a modulului Tianhe face dificil, din punct de vedere tehnic, accesul navelor spațiale Soyuz la stație, din majoritatea cosmodromurilor Rusiei, cu excepția proiectării unui nou vehicul spațial rus. Și, deși Roscosmos ar fi solicitat ca CNSA să lanseze Tianhe cu o înclinație orbitală mai potrivită pentru participarea rusă, China și-a văzut de propriile planuri.
Având în vedere aceste dinamici emergente de explorare a spațiului global, comunitatea transatlantică trebuie să continue să se asigure că factorii de decizie politică – „cei care fac totul posibil” – sunt în armonie cu oamenii de știință și cu specialiștii în tehnologie, pentru a face distincția pe viitor între lingușeala politică și capacitățile practice. După cum spune faimosul motto al NASA din epoca Apollo folosit în For All Mankind: „Eșecul nu este o opțiune”.🟦
