Trump și Putin – un posibil moment al bumerangului

Sursa: Facebook

La început a fost Putin, cu declanșarea propriu-zisă a războiului total împotriva Ucrainei. Apoi a fost Trump, cu blocarea criminală, în Congres, a ajutorului american pentru Ucraina. Cei doi, care de ani buni par să se simtă mai în largul lor unul cu celalalt decât cu mulți dintre liderii statelor ce sunt aliate sau parteneri strategici Rusiei, respectiv Americii, au trezit ireversibil Europa din somnolența sa de decenii.

De altfel, se poate observa aici o complementaritate-bumerang de zile mari: deși în primă instanță Putin a reușit, involuntar, să miște semnificativ lucrurile în direcția asta, dar totuși fără a le fi și împins suficient de departe, Trump a fost cel ce a dat, în cele din urmă, un impuls hotărâtor, convingându-i pe europeni să îndrăznească tot mai mult, căci este absolut înspre binele lor.

Cel puțin asta sugerează fierberea vizibilă din ultimele săptămâni și mai ales zile din diverse cancelarii ale continentului – de la Paris la Londra și Berlin chiar, până la Bruxelles.

Apelurile (și deja cristalizarea unor demersuri, în siajul lor) oficialilor europeni de rang înalt, la preluarea de către bătrânul continent a sarcinii ingrate și complexe de solist în astuparea găurilor critice din dotarea armatei ucrainene, sunt grăitoare și probabil vor avea efecte nu doar la urgență, ci și pe termen lung.

A atras atenția pledoaria lui Emmanuel Macron pentru o ambiguitate strategică transatlantică față de Rusia și, în particular, mult mediatizatul său avertisment – că nu este exclus ca state NATO să ajungă în situația de a trimite trupe în Ucraina. Dar nu mai puțin răsunătoare sunt două evoluții de dată mult mai recentă:

  1. Îndemnul șefului diplomației europene, Josep Borrell, ca statele de pe continent să nu mai aștepte după SUA și să-și trimită sistemele antirachetă acolo unde războiul este realitate cotidiană nu potențială.
  2. Respectiv, scrisoarea iniţiată de Guy Verhofstadt, care cere unor guverne să sprijine Ucraina cu sisteme de rachete Patriot; scrisoare votată de aproape 100 de eurodeputați.

Desigur, de la intenție până la acțiune rămân distanțe destul de lungi de parcurs. Iar Europa, altfel atât de aprinsă când e vorba de dezbateri, nu e neapărat la fel de arzătoare și nici cea mai eficientă când se pune problema de a trece la acțiuni cu grad extrem de sensibilitate.

Dar totuși, faptul că sania intenției a luat-o din loc și coboară în vale este deja mult, în condițiile date; și e promițătoare.

Dacă armele necesare ucrainenilor vor lipsi în continuare, din iminentă, cum tinde să fie acum, prăbușirea frontului lor va deveni realitate, iar asta e normal să sperie și să nu mai lase loc de insurmontabile ezitări.

Interesant, în caz că europenii vor da curs apelurilor la acțiune, este că efortul, deși uriaș per ansamblu, e totuși gestionabil când este abordat individual.

Cum așa?

Membrii Uniunii Europene și țările din afara ei, dar partenere sunt de ordinul zecilor.

Asta înseamnă că pentru a face realist și sustenabil efortul total cheia este în distribuirea lui.

Altfel spus, câte „puțin” de la foarte mulți va avea ca rezultat un „foarte mult”.

Secretul succesului europenilor aliați Ucrainei rezidă în sinergie, un avantaj de care o Rusie atât de izolată cum e azj nu dispune, dar de potențialul căruia este totuși perfect conștientă, având în vedere că, în materie de armament (și nu numai), însăși Moscova a încercat o sinergie cu cine poate – la vedere cu Iran și Coreea de Nord, iar în diverse moduri, mai obscure, cu China.

Bineînțeles că dacă ajutorul american pentru Ucraina va fi până la urmă deblocat, trezirea Europei, declanșată de Putin și întărită de Trump, va trebui să rămână literă de lege, iar nu să sublimeze. Și cel mai probabil acesta va și fi cursul.

Există cel puțin două argumente în acest sens:

  1. Unul „mecanic”: e vorba de un proces prea amplu pentru a fi oprit brusc; odată pus în mișcare, inerția va fi în mod natural mare, în caz că s-ar apăsa pe frână.
  2. Unul politico-geopolitic: nu pot fi excluse și alte viitoare sincope de politică internă sau externă americană. Coroborat cu asta, eticheta de prădător nu se va dezlipi prea curând de Rusia, aspect de care nici regiunea și nici continentul în ansamblu nu mai pot face abstracție.

De când republicanii controlați de Trump blochează ajutorul american pentru Ucraina, Moscova a înregistrat câștiguri evidente, iar Kievul a cunoscut un recul fără precedent în acest război.

Dar dacă Europa ia inițiativa, sunt șanse fără echivoc ca succesul rusesc să se limiteze la unul tactic, iar revirimentul ucrainean care ar urma să fie unul strategic.

Și dacă situația va lua o asemenea turnură, Putin și Trump vor fi contribuit masiv, deși fără să și-o fi dorit.

Important e ca europenii să nu mai scape din vedere acest lucru simplu spre foarte simplu: securitatea lor a fost decenii la rând garantată de SUA, dar responsabilitatea totală le revine permanent lor, indiferent de capacitatea, tenacitatea sau voința Americii de a se achita, azi și pe viitor, de sarcina asumată la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Iran – ceva speranță, dar mai ales risc, pentru Putin

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here