Bursa pariurilor: Serghei Șoigu, în cărți pentru președinția Rusiei?

În Rusia, preocuparea legată de moștenirea puterii după ieșirea din scenă a lui Vladimir Putin a devenit aproape un domeniu în sine, la fel cum este kremlinologia (știința intrigilor și miturilor de palat de la Kremlin). Ultima ipoteză este că frâiele președinției ruse ar putea ajunge pe mâna lui Serghei Șoigu, ministrul Apărării și printre cei mai longevivi parteneri de vânătoare în taiga ai președintelui rus.

Prof. Mark Galeotti, expert în probleme slave și est-europene, a sesizat o schimbare de accent în pozițiile publice ale lui Serghei Șoigu, de obicei ancorat cu zgârcenie doar în chestiuni ce vizează apărarea națională.

Recent, Șoigu a hotărât să schimbe puțin placa, oferind primul său interviu unui ziar mainstream, Moskovskii Komsomolets. Asta ar trebui să ne trezească atenția, a subliniat Galeotti.

90% din interviu este o odă siropoasă adusă rolului major al lui Serghei Șoigu în „renașterea” Armatei Ruse ca „prin magie”. Sunt elogiate performanțele antitero ale militarilor ruși înregistrate în măcelul din Siria, unde grație viziunii de management a lui Șoigu „tehnologia avansată” a armatei a trecut cu brio testul terenului. Mai mult, se trâmbițează sovietic în interviu și despre un „fenomen Șoigu”.

Laudă cu laudă, piedestalul lui Șoigu crește cât vezi cu ochii, iar narațiunea sa de prezidențiabil nu se articulează pe umorile unui cadru militar chitit pe anexări teritoriale, ci lucrează la conturarea unei imagini de tehnocrat luminat care a transformat establishment-ul securității naționale într-o miză existențială de toată isprava a societății ruse. Sigur, blestemele adresate Occidentului sunt la locul lor în retorica zimțată a generalului.

Partea amuzantă este că Șoigu nu a făcut decât să-și iscălească numele pe un set de reforme inițiate – și într-o mare măsură implementate – de fostul șef al Statului Major General, Nikolai Makarov, al cărui nume ministrul Apărării îl driblează în interviu cu dibăgia lui Ruud Gullit, atribuindu-și meritele în întregime.

Anul 2024

Ceea ce trebuie subliniat: varianta Șoigu este luată în calcul mai mult ca un candidat la președinție în cazul morții lui Vladimir Putin și mai puțin din perspectiva unei opțiuni într-o cursă prezidențială democratică.

Și uite așa ajungem la anul fatidic 2024, când Constituția Rusiei îi va spune lui Vladimir Putin: Gata, Vladimire, numărul tău de mandate la șefia statului s-a epuizat, nu mai ai jetoane.

Până atunci vor fi în 2021 parlamentarele. Unele voci spun că artizanii președintelui lucrează de zor pentru a-i garanta o majoritate strașnică în Duma de Stat, care să-i permită lui Putin în 2024 să facă iarăși saltul în funcția de premier, însă cu puteri sporite. Iar asta este misiunea lui Veaceslav Volodin, președintele Parlamentului.

Există două nume grele în anturajul lui Vladimir Putin: Vladislav Surkov și Veaceslav Volodin. Dacă Surkov – poreclit „Demiurgul” – este tehnicianul politic al putinismului, scornitorul mefistofelic al talmeș-balmeșului numit „democrație controlată” sau „democrație suverană” (am scris pe larg despre aceste concepte AICI), Volodin este considerat chirurgul constituțional al lui Putin.

Volodin se ocupă însă și de un alt plan: trage tare să obțină suport legislativ pentru constituirea, prin modificarea Constituției, a unui Consiliu de Stat, în mare măsură după modelul Chinei, care să-i ofere lui Putin, odată terminat mandatul în 2024, rolul de Lider Suprem al Rusiei.

Post-Putin

Consiliului de Stat i se vor supune toate structurile executive ale statului, funcțiile de președinte și premier fiind doar decorative pe al doilea palier al ierarhiei. În noua postură de Deng Xiaoping, Putin ar putea iniția o reformă structurală fără a opera modificări fundamentale în Constituție. Cu alte cuvinte, putere cu nemiluita. Cât privește distribuția forțelor legislative, algoritmul s-ar muta dinspre Guvern spre guvernatorii regionali, exact unde partidul său, Rusia Unită, face cărțile.

În China, Consiliul de Stat este departamentul suprem naţional de administrare a problemelor ţării. Consiliul pune în practică legile şi rezoluţiile elaborate şi aprobate de Adunarea Naţională a Reprezentanţilor Poporului şi de comitetul ei permanent, răspunde în faţa Adunării Naţionale a Reprezentanţilor Poporului şi a comitetului său permanent şi prezintă rapoarte de activitate în faţa acestei adunări. În limitele legii, Consiliul de Stat are dreptul de a stabili măsurile administrative, de a elabora regulamentele administrative şi de a publica hotărâri şi ordine. 

Trebuie menționat că în rândul elitelor politice din Rusia există o veritabilă anxietate legată de momentul în care epoca Putin se va sfârși. Vorbim, de fapt, despre o mai veche angoasă a succesiunii puterii în Rusia. Vladimir Putin a personalizat atât de profund sistemul său politic, încât acesta pare de neconceput în absența lui. Cei mai pesimiști dintre pesimiști vorbesc despre o eră post-Putin picată într-un bestiar similar celui instalat după moartea lui Stalin, când tovărășii, prinși în febra moștenirii, au început să se canibalizeze între ei în goana după sceptrul Stăpânului.

Frăția anonimatului

Există și o similaritate biografică între Putin și Șoigu. Ambii au ars etapele în ierarhia puterii pornind din poziții minore. Până să devină în 1991 ministru pentru Situații de Urgență, iar apoi, opt ani mai târziu, să primească cea mai prestigioasă distincție de stat – Erou al Federației Ruse,  Serghei Șoigu a gravitat într-un dulce anonimat, în rolul unui mărunt funcționar în Abakan, capitala Republicii Kakasia.

Aceeași traiectorie a avut-o și Vladimir Putin. Vladimir Vladimirovici n-a venit la putere cu un CV impresionant. Să fii agent secret în Dresda în anii Glasnost-ului era un fel de fundătură a carierei, o linie moartă. Berlinul era atunci caviarul spionajului din Războiul Rece, acolo se făceau și se desfăceau ițele reputațiilor grandioase, nu în orașul somnoros pitit între castelele Saxoniei.

Considerat un clandestin în ierarhia KGB, ajuns apoi în haosul Rusiei post-sovietice, Putin părea lipsit de orice șansă în a-și construi un nucleu de forță printre siloviki (persoane din rândul oligarhiei și al serviciilor secrete extrem de influente la Kremlin).

Dar iată-l după 20 de ani încă la manete, visând la portretul lui Petru cel Mare, pe care se zice că și-l agățase în birou pe vremea când era viceprimarul Sankt Petersburgului și, piesă cu piesă, își pava drumul spre „Kremlinul de zahăr” (apud Vladimir Sorokin) la bețiile de pomină ale influentul grup OZERO.