Atunci când rebelii Houthi, o miliție tribală puțin cunoscută în Occident, au luat cu asalt Sanaa în urmă cu un deceniu și l-au alungat pe președintele Yemenului, susținătorii săi din Iran au sărbătorit, scrie The Times.
O a patra capitală arabă „se alăturase revoluției islamice”, după cum spunea un parlamentar de la Teheran, deoarece, după părerea sa, Bagdadul, Damascul și Beirutul se aflau deja sub control iranian.
Criticii din țară și din străinătate au considerat că deputatul Ali Reza Zakani a vorbit prematur. Dar, întărindu-i parcă opinia, furtuna de rachete din acest weekend a fost lansată asupra Israelului din Yemen, Irak și Liban, precum și din însuși Iran. Teheranul a ordonat-o ca represalii la bombardarea de către Israel a generalilor Gardienilor Revoluției din Siria.
Este posibil ca Iranul să nu dețină controlul deplin asupra acestor patru țări, dar a arătat că poate cu siguranță să organizeze operațiuni militare din ele fără teamă de întrerupere.
Modul în care Israelul ar trebui să gestioneze această amenințare, care este susținută de o retorică ce afirmă datoria religioasă și istorică a Republicii Islamice de a distruge statul sionist, este una dintre marile linii de demarcație ale politicii internaționale. Modul în care Iranul a ajuns la această poziție este clar.
Atunci când ultimul șah a fost răsturnat în 1979, Iranul s-a retras imediat din sfera de influență occidentală și a ajuns în fruntea a două mari mișcări – islamismul șiit și „anti-imperialismul revoluționar”. De atunci, cei doi lideri supremi ai săi, ayatollahul Ruhollah Khomeini și succesorul său, ayatollahul Ali Khamenei, și-au ajustat tacticile, dar au rămas fideli strategiei de a împleti aceste două idei pentru a câștiga o gamă diversă de aliați în întreaga lume.
Stat teocratic, Iranul și-a dezvoltat programul de rachete și, probabil, programul nuclear cu sprijinul Coreei de Nord. Cooperează cu o altă țară declarată socialistă, Venezuela, pentru a evita sancțiunile americane asupra exporturilor sale de petrol.
Deși puternic influențată de Frăția Musulmană sunnită, a apărat totuși regimul Assad împotriva milițiilor islamiste sunnite de toate culorile în războiul civil sirian. A făcut acest lucru alături de Rusia, care, în ciuda alianței cu Teheranul, l-a promovat pe președintele Assad ca un bastion împotriva islamului radical. Iranul continuă să trimită arme Rusiei pentru a fi folosite împotriva Ucrainei.
Cum s-a articulat această încrengătură de alianțe
Aceste prietenii au fost create pentru că în Orientul Mijlociu, ca peste tot în lume, dușmanul dușmanului meu este prietenul meu, iar aceste țări au fost, din punct de vedere istoric, dușmani fie ai Americii, fie ai Israelului, fie ai ambelor.
De-a lungul anilor, misiunea iraniană s-a desfășurat în întreaga lume. Promotorii ei au efectuat atentate cu bombă în Argentina, asasinate în Europa și transporturi de droguri pentru bani prin Africa.
Dar aproape întotdeauna au folosit organizații de fațadă, dintre care cea mai de succes a fost Hezbollah din Liban. Khomeini a creat legături cu facțiunile șiite care luptau în războiul civil din Liban chiar înainte de a ajunge la putere și a folosit haosul de la începutul anilor ’80 din Beirut pentru a construi o miliție care să sfideze prezența americană acolo.
Atunci când Israelul a invadat Libanul pentru a alunga Organizația pentru Eliberarea Palestinei în 1982, Teheranul a profitat de ocazie pentru a dezvolta ideea de Hezbollah ca forță de „rezistență” care să-i alunge pe israelieni. În anii care au trecut de atunci, Hezbollah a crescut și a devenit cea mai puternică dintre numeroasele facțiuni politice din Liban, în timp ce retorica și metodologia au fost transferate grupurilor palestiniene precum Hamas și Jihadul Islamic.
În Liban, un război cu Israelul nu i-ar cruța pe cetățenii săi care nu sunt șiiți – creștini, musulmani sunniți sau druzi – și nu prea iubesc Iranul. Dar Hezbollah nu are acum niciun rival suficient de puternic pentru a-i dezarma arsenalul masiv de rachete îndreptate spre Israel. Acesta susține că are 150.000, iar inginerii iranieni continuă să le îmbunătățească precizia.
Cvasi-democrațiile
Teheranul a folosit un model similar pentru a profita atât de invazia americană din Irak, cât și de Primăvara arabă. În Irak, SUA și Marea Britanie au răsturnat un dictator sunnit, Saddam Hussein, și, într-o țară sfâșiată de sectarism, dar cu o majoritate șiită, au făcut jocul Iranului prin instalarea unei cvasi-democrații.
În războiul din Siria, consilierii iranieni ai lui Assad au dirijat la un moment dat nu numai milițiile locale și mii de luptători Hezbollah, ci și brigăzi șiite recrutate din Irak, Pakistan și Afganistan. Importanța militară a păstrării regimului era clară – după ce Egiptul și Iordania au făcut pace cu Israelul, calea spre Ierusalim trecea doar prin Siria și Liban.
Între timp, poziția rebelilor Houthi a fost întotdeauna evidentă: motto-ul lor este „Dumnezeu este mare, moarte Americii, moarte Israelului, blestemului evreilor, victoria islamului”.
Rachetele lor cu rază mai lungă de acțiune sunt lansate și asupra Israelului, dar principala lor utilitate pentru Iran a fost aceea de a acționa ca un ghimpe în coasta aliaților americani din Golf – în special Arabia Saudită. Intervenția militară a Riadului și a Emiratelor Arabe Unite pentru a-i alunga pe Houthi a eșuat, forțând ambele țări să se apropie de Iran.
Provocare… dar nu până la război total
Susținătorii Iranului atrag atenția, pe bună dreptate, că și acesta este amenințat. Cu toate milițiile sale, nu dispune de o forță brută care să concureze cu marina americană sau chiar cu forța aeriană israeliană, dacă este vorba de o luptă directă. SUA și aliații lor, precum Marea Britanie, au propriile baze militare, din Cipru până în Qatar.
Acesta este motivul pentru care intervențiile militare directe ale Iranului, cum ar fi cea de sâmbătă seara, par atât de coregrafice. Strategia sa depinde de provocarea Israelului, dar nu până la un război total. În schimb, caută să exercite presiune treptat, pe parcursul anilor și deceniilor. După cum spun în mod deschis consilierii politici iranieni, regimul crede că, în cele din urmă, Israelul va fi distrus nu prin forța armelor, ci pentru că sprijinul pentru acesta se va prăbuși.
Rachetele de la ușa lor îi vor demoraliza pe israelienii obișnuiți. Alegătorii occidentali vor înceta mai devreme sau mai târziu să mai tolereze costul în vieți civile al răspunsului Israelului la provocări precum atacul din 7 octombrie.
Acest rezultat poate fi o iluzie și este sigur că, înainte de-a se întâmpla așa ceva, ar trebui să mai moară mai întâi alte zeci de mii de oameni, majoritatea palestinieni. Dar, de fiecare dată când activiștii pro-palestinieni se mobilizează împotriva președintelui Joe Biden sau când Donald Trump face apel la încetarea „războaielor veșnice” ale Americii, Teheranul crede că a mai scurtat cu o zi drumul spre victorie.
