Sunt tot mai multe apeluri pentru o regândire a războiului împotriva Hamas. Ar putea atacul din Iran să ofere o oportunitate în acest sens?
Israelul a obținut un succes uimitor, pe două fronturi, în respingerea atacului fără precedent al Iranului, din acest weekend: apărarea sa aeriană (în special sistemul Arrow, care vizează rachete balistice) s-a dovedit extrem de eficientă, iar o gamă impresionantă de aliați s-au alăturat luptei.
Având în vedere lovitura profundă dată poziției internaționale a Israelului de modul în care a fost judecat pentru războiul din Gaza, succesul de pe al doilea front a fost poate mai surprinzător și mai semnificativ pe termen lung. Nu numai că avioanele americane și britanice s-au alăturat Israelului pentru a doborî aproximativ 300 de drone și rachete lansate de Teheran, dar și francezii au ajutat, iar operațiunea a primit cel puțin sprijinul tacit al Iordaniei și Arabiei Saudite, ca și al altora din regiune.
A fost o uluitoare ilustrare a potențialei alianțe strategice la care președintele Joe Biden a muncit, inutil însă pentru a-l și convinge pe prim-ministrul Benjamin Netanyahu să se implice și să investească în ea. Acum, presiunea cade în mod direct asupra lui Netanyahu și a partenerilor săi de coaliție; presiunea de a face puțin sau nimic, drept răspuns.
Dacă nu va retalia, Israelul ar putea recupera ceva din anvergura morală și simpatia globală care au existat în zilele de după masacrul din 7 octombrie, comis de Hamas – simpatie care a fost îngropată sub dărâmăturile din Gaza din cauza aparentei indiferențe a lui Netanyahu față de numărul de morți civili și, mai larg, criza umanitară. Această repoziționare i-ar putea permite Israelului mult mai mult spațiu de manevră pentru a-și elibera ostaticii și a se îndrepta către dificila zi de după Gaza, continuând în același timp descurajarea Iranului și a proxy-ului său din Liban, Hezbollah.
Miza ar putea fi cu greu mai mare, având în vedere trupele, bazele și interesele americane din regiune; vulnerabilitatea platformelor petroliere iraniene din Golful Persic; tensiunile provocate de războiul din Gaza; și statutul Iranului ca stat de prag nuclear, în mare parte ca urmare a îndemnului stupid al lui Netanyahu la adresa președintelui Donald Trump, de a renunța la acordul din 2015.
Liderul israelian încearcă de mulți ani să facă plaseze în centrul scenei Iranul și amenințarea existențială pe care acesta o reprezintă pentru statul evreu. Exact acest lucru l-a făcut lovitura aeriană a Israelului din 1 aprilie asupra consulatului iranian din Damasc, soldată cu uciderea a 16 persoane, inclusiv a unor lideri ai Corpului Gărzii Revoluționare Islamice.
În rândul experților în domeniul securității și politicii de aici, există mai mult decât o suspiciune că Netanyahu dorește să prelungească tensiunile cu Iranul pentru a abate atenția de la eșecurile războiului din Gaza, ajuns în impas.
În același timp, există și sentimentul că iranienii nu au intenționat să provoace prea multe daune reale, prin atacul lor de noapte, ci au încercat în principal să-și arate capacitatea de a arunca Israelul într-o alertă de mare panică, în speranța de a descuraja alte asasinate în rândul unor militaride rang înalt.
Raidul aproape că a fost telegrafiat de către Teheran, iar serviciile de informații de la Washington, Tel Aviv și chiar Berlin au știut, toate, ce urma. Iranienii au făcut pasul extrem de neobișnuit – chiar înainte ca primul proiectil să ajungă în Israel – de a declara, prin intermediul ambasadei lor la ONU, că, din perspectiva lor, chestiunea a fost închisă. Și, în special, Hezbollah nu a atacat simultan Israelul cu propriul său arsenal de rachete, ceea ce ar fi zguduit apărarea Israelului și ar fi complicat tabloul.
În această sală a oglinzilor, care este Orientul Mijlociu, nu este imposibil să ți-i imaginezi pe iranieni trăgând cot la cot cu israelieni, ca să-și doboare propriile rachete.
Ori pe Netanyahu susținând atacul, astfel încât să-și poată asuma meritul că Israelul a supraviețuit practic nevătămat.
Așa cum a fost de luni de zile, întreaga imagine este încețoșată de nivelul extraordinar de cinism despre Netanyahu, la nivel internațional și în interiorul Israelului. Sondajele arată că cei mai mulți israelieni cred că în principal complotează și trage sfori pentru a rămâne cumva la putere. Chiar și mulți susținători de lungă durată spun că el prelungește războiul din Gaza pentru a evita să dea seama pentru eșecurile inexplicabile din 7 octombrie. Ca la un semn, Netanyahu declară o dată la câteva zile că atât timp cât războiul continuă, discuțiile despre noi alegeri trebuie amânate.
Singura modalitate prin care Netanyahu poate reînnoi creditul internațional al Israelului – și de a împrumuta orice aspect rațional războiului – este să accepte propunerile aliaților, atât din Occident, cât și din regiune, pentru a restabili condcuerea Autorității Palestiniene în Gaza (încheiată de Hamas prin lovitură de stat, în 2007). Netanyahu se abține de la acest lucru, în principal, de teamă că asta ar determina partidele de extremă dreaptă din coaliția lui să fugă și, astfel, să pună capăt domniei sale.
Deoarece israelienii, precum natura, detestă vidul, au apărut alte idei – în principal de a fi de acord cu condițiile Hamas pentru eliberarea ostaticilor, anume o încetare a focului și retragerea din Gaza. Acest lucru se bazează pe un consens emergent atât în rândul experților, cât și al cetățenilor israelieni, că cele două scopuri de război declarate ale lui Netanyahu – îndepărtarea Hamas și returnarea ostaticilor – au fost mereu în contradicție.
O luptă până la capăt i-ar putea determina pe liderii Hamas să folosească ostaticii ca scuturi umane, ceea ce duce la moartea lor; este clar că Hamas nu ar renunța niciodată la această poliță de asigurare de viață fără ca Israelul să pună capăt războiului. Insistența guvernului că presiunea militară va mișca acul conține implicația naiv de ciudată că Hamas-ului îi pasă de suferința locuitorilor din Gaza.
Prin urmare, un scenariu plauzibil ar prevede că Israelul pune capăt războiului cu Hamas (un Hamas grav avariat, dar încă la putere), Gaza bătută îngrozitor și ostaticii se întorc.
„Sunt pregătit să plătesc orice preț pentru a aduce înapoi ostaticii, inclusiv pentru a pune capăt războiului”, a declarat duminică generalul în retragere Amos Yaron, fost lider în Ministerul Apărării. „Intrarea în Rafah nu va aduce ostatici, ci va aduce sicrie. În orice caz, nu poți elimina Hamas fără a pune altceva în loc”.
Netanyahu, care ani buni a fost un soi de „activator” pentru Hamas, ar putea de fapt să urască această opțiune mai puțin decât cea de a lucra cu Autoritatea Palestiniană la un viitor alternativ pentru Gaza. Cu puțin noroc, această strategie ar permite și reluarea eforturilor de normalizare cu Arabia Saudită, mai ales având în vedere cooperarea din regiune în timpul atacului declanșat de Iran.
Dar o astfel de încetare a focului ar fi probabil de scurtă durată. Israelul ar trebui să instituie o politică de toleranță zero în viitor și să se pregătească pentru inevitabila înțepătură de scorpion a Hamas. La prima provocare, va relua lupta, de data aceasta fără a fi împiedicat de existența unor ostatici pe post de scuturi umane.
Dacă toate acestea sunt resimțite ca o înfrângere, atunci este una care a fost suferită deja pe 7 octombrie, când Hamas a reușit nu numai să ucidă 1.200 de oameni, ci și să răpească peste 200 de persoane. Israelul trebuie să priceapă asta și să investigheze riguros ceea ce s-a întâmplat. Iar dacă își păstrează un instinct de supraviețuire, va scăpa de conducerea execrabilă care a dus țara spre un asemenea dezastru și care acum se confruntă cu o neîncredere justificată.
