Împușcarea premierului slovac, Robert Fico, reprezintă concomitent un eveniment șocant, o măsură a degradării sferei publice și politice din țara sa și un avertisment că perspectivele tind spre a fi sumbre și pentru restul continentului.
În condițiile unei teribile polarizări, pe fondul ascensiunii mișcărilor populist-extremiste și, tot pe acest fundal, al unor campanii electorale duse tot mai agresiv de la un ciclu la altul, la ora actuală este greu spre imposibil de numit o țară europeană care să fie complet imună la posibilitatea unui incident violent de tipul celui din Slovacia.
Premierul Fico, el însuși un personaj controversat și cu contribuțiile sale la degradarea discursului politic slovac și european, a fost secerat în plină zi, într-un oraș de provincie, când ieșea de la o ședință și se îndrepta spre un grup de oameni ca să îi salute. A fost ceva nespecific pentru Europa, dar, iată, nu și imposibil.
Deși încă rămân destule detalii de lămurit cu privire la atacul de miercuri, e evident deja că per ansamblu se deschid trei posibilități:
- Ca incidentul să nu aibă niciun impact asupra metabolismului politic european în general.
- Ca incidentul să aibă un impact pozitiv (în sensul de a mobiliza lumea, în sens larg, spre a conștientiza situația la care s-a ajuns și a o pune pe drumul căutării unui medicament adecvat).
- Ca incidentul să aibă un impact profund negativ (în sensul exploatării sale în toate felurile și de către cele mai diverse grupuri de interese – ideologice ori statale – și, ca atare, în sensul unei exacerbări în regim turbo a polarizării și spiralei violenței).
Prima variantă are probabil cele mai mici șanse. A doua nu este exclusă, dar nici nu beneficiază de cele mai bune premise pentru a deveni realitate. Iar a treia se profilează mai mult ca oricând ca fiind campioana.
De altfel, e naiv să nu vezi a treia variantă pornind din pole position dacă privești fie și numai la situația Germaniei (unde agresivitatea „hard” câștigă teren, iar semnalele de alarmă curg de ceva timp de la cel mai înalt nivel); sau dacă te gândești fie și numai la interesul Rusiei de a exploata orice și cu atât mai mult situația tragică a unui amic precum Fico al liniei moscovite; ori dacă iei în calcul bairamul discursului agresiv al populiștilor și extremiștilor de peste tot, inclusiv din România.
În fine, norii negri devin și mai mulți, și mai negri dacă te raportezi la cazul particular al Slovaciei însăși. O țară în care, iată, violența maximă nu a vindecat în cele din urmă de violență (așa cum ne-ar putea tenta să sperăm varianta a doua). Căci la șase ani după executarea unui jurnalist de investigații, Jan Kuciak, și a logodnicei sale, și în ciuda valului de emoție și a motivării suscitate de acel dublu asasinat, s-a trecut totuși la next level: atentat direct la viața prim-ministrului.
De fiecare dată când are loc o tragedie, reflexul natural al oamenilor de minim bun simț este de a spera, a milita, eventual și a acționa pe direcția lui „așa ceva nu trebuie să se mai repete”. Cazul lui Robert Fico, printre atâtea altele furnizate de istoria însăși, sugerează că rămâne mai la îndemână speranța decât concretizarea ei.
Dacă este ceva ce merită reținut din atentatul petrecut miercuri în Slovacia, chiar și într-un moment cald încă, în care multe rămân de lămurit, ei bine, acel ceva este că de undeva trebuie să începem și chiar avem de unde să începem – cu toții: slovaci, români, europeni. Să începem de la respingerea hotărâtă a violenței și agresivității de limbaj în peisajul politic, în particular și în spațiul public, la modul general. Căci acest binom este nimic mai puțin decât un precursor feroce pentru violența și agresivitatea în acțiune.
Nu este un pas care să garanteze succesul, dar este primul și singurul pas care poate fi făcut. Este cumva ca la război: prima condiție pentru a nu-l pierde este aceea de a intra în luptă.
De neuitat și de neiertat – amprenta micului Neamțu în jocul mai marelui Trump
