<< Departamentul de stat al Americii face ore suplimentare de când a izbucnit războiul dintre Israel și Hamas, în octombrie. Secretarul de stat, Antony Blinken, a călătorit de două ori în Orientul Mijlociu pentru a sublinia sprijinul președintelui Joe Biden pentru Israel și a îndemna țara să acționeze cu reținere în lupta împotriva Hamas. Dar nu toți diplomații americani susțin poziția guvernului lor. Au apărut rapoarte că personal din Departamentul de Stat elaborează documente care critică gestionarea războiului de către administrația Biden. Politico a făcut cunoscut faptul că o scrisoare care strânge semnături cere ca America să susțină încetarea focului și să critice public Israelul. O astfel de „notă de disidență” nu este o telegramă diplomatică obișnuită. De ce a fost creat canalul de disidență și cât de eficient a fost el în influențarea politicii? >>, scrie The Economist.
<< Angajații Departamentului de Stat trebuie, strict vorbind, să execute politica, indiferent dacă sunt sau nu de acord cu aceasta. Dacă nu o fac, modalitatea cu cel mai mare impact de a-și înregistra dezaprobarea fără a-și pune în pericol locurile de muncă este să trimită o telegramă de disidență, în care să își exprime motivele pentru care se opun unei anumite politici. Conform regulilor departamentului, diplomații trimit astfel de telegrame biroului de planificare al secretarului de stat, din Washington, care trebuie să confirme primirea și să le transmită mai departe pe lanț, inclusiv secretarului. Directorul de planificare a politicilor este de așteptat să răspundă în termen de 30 până la 60 de zile. Oricine din departament ar trebui să poată folosi canalul fără teamă de pedeapsă; regulile interzic represaliile. La fel ca majoritatea înregistrărilor Departamentului de Stat, telegramele sunt destinate exclusiv uzului intern.
Canalul a fost creat în 1971, când moralul la Departamentul de Stat scăzuse ca urmare a războiului american din Vietnam. În 1968, 266 de ofițeri ai serviciului extern au demisionat în semn de protest față de operațiunile militare ordonate de președintele Lyndon Johnson, care erau adesea secrete. Richard Nixon, care i-a succedat lui Johnson în 1969, s-a angajat să conducă războiul în mod deschis și să „aducă dizidenții în discuțiile privind politicile”. Era îngrijorat și de scurgerea către presă a mormăielilor diplomatice și documentelor sensibile. Reformatorii din cadrul Departamentului de Stat au propus un canal de disidență ca pe o modalitate de a calma și de a gestiona nemulțumirile. Sub Nixon, departamentul l-a adoptat.
Mecanismul a fost rapid pus la încercare. În aprilie 1971, Archer Blood, consul general în Pakistanul de Est (mai târziu în acel an devenit Bangladesh), a trimis primul memoriu de disidență. Blood a avertizat că armata pakistaneză comite un genocid împotriva bengalezilor din țară, în timp ce lupta pentru a preveni separarea Pakistanului de Est. Nota sa acuza America că nu a reușit să condamne atrocitățile și autorii. „Blood Telegram” a avut totuși un impact redus. Nixon și secretarul său de stat, Henry Kissinger, vedeau în liderul Pakistanului canalul lor către China și au ignorat telegrama. Disidența lui Blood a devenit publică. A fost retrogradat.
De atunci puține telegrame de disidență au schimbat politica. Una, din 1979, care s-a opus acordării permisiunii pentru brutalul regim al Khmerilor Roșii de a reprezenta Cambodgia la Adunarea Generală a ONU, l-a convins pe secretarul de stat să schimbe cursul, dar i s-a răspuns insolent. O alteia, care cerea să fie afișate semne ce îi avertizează pe americani cu privire la pericolele deplasării pe Autostrada Panamericană, i s-a dat curs. Telegramele de disidență nu au împiedicat America să invadeze Irakul în 2003. În ianuarie 2017, una care se opunea unui ordin executiv al lui Donald Trump ce interzicea călătoriile în America din șapte țări cu majoritate musulmană a atras peste 1.000 de semnături. Dar contestațiile în instanță, iar nu politica departamentului, au slăbit ordinea. Domnul Biden a inversat lucrurile în 2021.
Hannah Gurman, de la Universitatea din New York, autoarea cărții „The Dissent Papers”, constată că scurgerile de telegrame au devenit mai frecvente. În august 2021, Wall Street Journal a raportat că personalul ambasadei americane din Afganistan a trimis, în iulie, un avertisment cu privire la puterea talibanilor și la colapsul iminent al Kabulului. O comisie a Congresului, condusă de republicani, care investighează retragerea haotică a trupelor americane a citat ulterior nota și, în cele din urmă, i s-a permis să o vadă. Domnul Blinken s-a îngrijorat că mișcarea va avea un „efect intimidant”. Unii diplomați răspund, totuși, că, dacă scopul este schimbarea politicii – iar nu doar eliberarea aburului –, un public puternic este de ajutor.
În ultimele câteva săptămâni, pe măsură ce au apărut știri despre ceea ce un oficial a numit o „răzvrătire” la Departamentul de Stat, domnul Blinken a organizat „sesiuni de ascultare” cu angajații și a subliniat importanța „susținerii și extinderii spațiului pentru disidență și dezbatere”. Poate că este sincer. De asemenea, poate că speră, așa cum a spus un creator al canalului în urmă cu 50 de ani, să păstreze disidența „în casă”. >>
