Povești de pe un tărâm filosemit

Oricum, evenimentele recente m-au făcut oarecum nostalgic în legătură cu propriile mele experiențe cu antisemitismul din România. Vedeți dumneavoastră, am fost acolo în 1990, în calitate de corespondent străin la Associated Press, spre supărarea părinților mei. Antisemitismul era încă prezent, dar suferise mutații în moduri fascinante.

Comunitatea evreiască din România numărase aproape un milion de persoane înainte de al Doilea Război Mondial, când jumătate dintre ei au fost uciși. Majoritatea supraviețuitorilor au găsit o modalitate de a pleca. Au rămas câteva mii, conduși, nominal, de un anume rabin Moses Rosen. L-am intervievat pe acest mare supraviețuitor și l-am găsit foarte preocupat de antisemitismul renăscut în epoca post-comunistă. A fost destul de interesant: când nu împușcau poeți evrei, comuniștii țineau sub control naționalismul nativist, ceea ce era bun pentru evrei.

Am fost uimit să descopăr că poveștile despre antisemitism sunt cumva adevărate – dar acum se aplică într-un fel bizar. În mod șocant, mulți oameni au crezut că evreii chiar au puteri misterioase care le permiteau să tragă orice sfori pe lumea asta. Dar ca urmare, acești oameni confuzi – ar putea fi numiți „filosemiți antisemiți” – îi admirau pe evrei. O istorie marcată de faptul de a fi fost conduși de otomani corupți și comuniști ruși îi făcuse pe români practici până la extrem; țara lor minunată fusese distrusă de criminali, iar acum avea nevoie de prieteni formidabili și inteligenți.

În special, admirau Israelul. „Evreii și-au transformat deșertul într-o grădină”, recitau ei cu tristețe, cu țuica mereu la îndemână. „Pe când noi, românii, ne-am transformat grădina într-un deșert!” Era o exagerare, dar având mai mult decât un sâmbure de adevăr. Economia secase.

Invitat la o întâlnire personală cu purtătorul de cuvânt al guvernului, un anume domn Unteanu, în biroul său improvizat de la Hotel Intercontinental, am fost sfătuit să aduc un tribut sub forma lui Johnnie Walker Black Label. Cu gesturi stânjenitor de elaborate, m-a îndemnat să mă așez, a turnat pentru amândoi un pahar generos, și-a aprins o țigară Kent și m-a privit cu atenție în sus și în jos.

„Sunteți… Mozaic?”, intrebat. Am recunoscut că da. „Ştiam eu!”, s-a bucurat. „Nu putea fi altfel. Atât de tânăr, dar într-o poziție atât de puternică! Bineînțeles că ești mozaic”. Pe atunci, jurnaliştii erau foarte admiraţi în acele locuri; eram considerați politicieni, dar ceva mai pe ocolite, ceea ce era bine. Optimismul și cinismul convergeau cumva în acel întortocheat și minunat moment al istoriei. Am râs. Purtătorul de cuvânt a mărturisit, în șoaptă, că și el este mozaic”.

Am fost distras de ceva și mai absurd: secretara lui mă privea cu o admirație pe care nu o simțisem niciodată în Statele Unite. Parcă era în transă, la vederea unui evreu adevărat. Fața ei strălucea cu mici stropi de aur, care erau populare în cercurile bine conectate. Am auzit Lambada vuind undeva în hotel (odată a sosit pizza fără comandă; eu și colegii mei doar discutaserăm despre posibilitatea unei comenzi, dar „ascultătorii” de la Securitate luaseră inițiativa și ne-au împlinit amabili visele).

O altă tânără l-a derutat complet pe un alt evreu american cerându-i „harta”. Ea a fost forțată să explice că „toată lumea știa” că există o hartă deținută doar de evrei, care conținea instrucțiuni secrete de dominare a lumii. La început a fost șocat și jignit, dar în cele din urmă a găsit că acest lucru poate fi trecut cu vederea. A înțeles că, inocent, ea nu vroia nimic mai mult decât un pic de acțiune.

O perioadă atât de inocentă, în ciuda ideilor lor ciudate despre evrei!

Câțiva ani mai târziu, jurnaliștii aveau să se confrunte cu decapitări și asasinate, pe măsură ce Globul se înclina de pe axa sa, dar aventurile noastre în Europa de Est post-comunistă au fost mai blânde în acel scurt interregnum. Într-o zi, din greșeală, am fost bătut de poliția secretă și compensat cu un interviu cu președintele Ion Iliescu, care mi-a spus minciuni de luat în râs, pe care le-am ignorat, apoi m-a păcălit difuzând toată discuția la televiziunea de stat, făcând să pară că îi acceptasem necritic rahatul. Luni de zile oamenii m-au oprit pe stradă, implorându-mă să le intermediez favoruri de la omul cel mare. Am încercat la început să explic, dar treptat am ajuns să cred că este mai bine să le dau speranță.

Nu se știa încă de devastările care urmau să vină în Iugoslavia, de perturbările digitale, de 11 septembrie, de Afganistan și Irak, de Marea Recesiune, de migrația globală nebunească, de războiul de clasă din Occident, de agitația globală a minților și de fapte alternative. Ne gândeam – toată lumea credea asta – că sosiseră în sfârșit „zilele salatei” shakespeariane.

Nu se știa de 7 octombrie, nici de Hamas, nici de nebuniile care ne consumă acum.

„Nu echivalez opoziția față de acțiunile Israelului cu antisemitismul, dar să nu fim naivi: lunile scurse de la atacul din 10/7 asupra Israelului au dezvăluit un grad șocant de ură față de evrei și de incitare, pe care nu mă așteptam să le văd în timpul vieții mele”, spune prietenul meu Mark Moskowitz, care se îndreaptă astăzi spre Polonia pentru Marșul celor Vii. Mark va ține un discurs la ceremonia de deschidere, iar luni are loc marșul de la Auschwitz la Birkenau. Desigur, Polonia este o altă țară acum.

Cât despre România, situată la câteva sute de mile spre sud? Am vizitat-o de mai multe ori, după acele zile azi atât de îndepărtate, iar lucrurile au avansat constant. Unii oameni au făcut mari averi; frumoase orașe vechi au fost înfrumusețate. Corupția nu dispare niciodată, dar președintele este un etnic german liberal, ceea ce este frumos. Disperarea și nebunia au dispărut în mare parte, dar la fel sunt și visele, mă tem. Și cum rămâne cu antisemitismul? Mai este benign? În România, cred că este.

Însă norii de furtună planează deasupra capului, în Europa de Est și peste tot, cu perspective destul de neclare.

Așadar, e vorba de antisemitism? O privire asupra atitudinilor din SUA față de războiul Israel-Hamas