O doctorandă din România a așteptat doi ani un răspuns de la skinhead-ii ruși. A lăsat un mesaj și a așteptat. Doi ani. Abia după aceea, cineva din mișcarea skinhead rusă a acceptat să vorbească, dar numai după negocieri îndelung purtate și doar cu răspunsuri ocolite cu grijă. Răbdarea încăpățânat-metodică a Mădălinei Ioana Miron spune câte ceva despre natura cercetării sale: ca să înțelegi extremismul rus din interior, trebuie să fii dispus să aștepți ca acesta să-ți acorde audiență.
Editura Presa Universitară Clujeană a lansat în 2 iunie, volumul Nationalism and Xenophobia in Post-Soviet Russia. Skinhead and Nashi Movements, semnat de cercetătoarea Mădălina Ioana Miron. Evenimentul, găzduit de librăria independentă Book Story, a reunit, alături de autoare, pe prof. dr. Sergiu Mișcoiu, cercetător în studii politice și membru permanent al Institutului de Cercetări Europene al Universităților Parisiene.
O Rusie cu două fețe ale aceluiași național-extremism
Cartea, care este rezultatul a peste trei ani de cercetare doctorală, analizează comparativ două mișcări care par opuse, dar care funcționează complementar în ecosistemul politic rusesc postsovietic: mișcarea skinhead și Nași (Наши – „Ai noștri”).
Skinhead-ii ruși, apăruți imediat după dizolvarea URSS, și-au importat inițial estetica și preferințele muzicale din Anglia anilor ’60, pentru ca mișcarea să devină rapid profund politizată în contextul haosului economic, al războaielor cecene și al valurilor de migrație internă din Caucaz și Asia Centrală. Islamofobia, intoleranța rasială și ura față de „celălalt” – un celălalt de multe ori chiar cetățeni ruși din etnii minoritare – au constituit combustibilul ideologic al unei mișcări nestructurate, greu de controlat, dar cu o capacitate remarcabilă de mobilizare de masă.
Mișcarea Nași a apărut la comanda statului, imediat după Revoluția Portocalie din Ucraina (2004), când administrația prezidențială a decis că nu-și poate permite un scenariu similar la Moscova. Formal ONG, în realitate o structură pro-kremlinistă de astroturfing politic, Nași a atras tineri prin promisiuni de cariere politice, tabere de vară și proiecte cu miză, cultivând loialitate față de regim cu instrumentele psihologice ale recrutării de tip sectă.
Frustrarea ca materie primă
Profesor Mișcoiu a oferit, în introducerea sa, un cadru istoric esențial: frustrarea care animă aceste mișcări nu este un accident, ci un produs al istoriei sovietice însăși. Deși URSS vehicula un discurs internaționalist și multicultural, popoarele membre percepeau că sunt subjugate de ruși, în timp ce mulți ruși naționaliști se simțeau, la rândul lor, exploatați și ignorați. Această dublă frustrare, acumulată decenii la rând și brusc eliberată după 1991, a generat terenul fertil pe care au crescut mișcările studiate de Miron.
Autoarea subliniază că tinerii recrutați de aceste mișcări nu sunt pur și simplu „extremiști” în sens caricatural. Sunt, în mare parte, produșii unui colaps societal, ai nostalgiei după statutul de mare putere și ai unei tranziții care nu a livrat democrația promisă. „Un strigăt după ajutor care se raționalizează și devine discurs”, cum l-a descris Mișcoiu.
Războiul din Ucraina: paradoxul care schimbă regulile
Una dintre observațiile cele mai acute ale lansării privește efectele neașteptate ale invaziei din 2022 asupra acestor mișcări. Atâta vreme cât Rusia putea pretinde că este un actor internațional legitim, regimul putea tolera – și chiar folosi – mișcările extremiste interne ca supape sociale și instrumente de influență în Europa. Odată cu războiul, ecuația s-a schimbat radical: nu poți acuza Ucraina de neo-nazism și tolera în același timp neo-nazismul acasă, mai ales când skinhead-ii sunt feroce anti-ucraineni și cer cu entuziasm distrugerea Kievului.
Supapa s-a închis. Controlul a devenit total. Iar mișcările – arată cartea – sunt ținute acum „în rezervă”, gata să fie activate când regimul va considera oportun.
Ce urmează după Putin?
Concluzia pe care Mișcoiu o extrage din logica cărții este una sumbră: în perioada post-Putin, care nu va putea fi decât haotică, aceste mișcări sunt exact tipul de forțe care prosperă în vid de putere. Ele nu sunt active spectacular acum, dar sunt vii. Există rețele care le alimentează, există rezervoare de frustrare încă intactă.
„Haosul va înlocui dictatura” și, în haos, mișcările prezentate în carte sunt cele care știu cel mai bine să se impună.
Și România?
Un participant din sală a ridicat întrebarea inevitabilă: poate apărea ceva similar în România?
Răspunsul lui Mișcoiu nu a fost liniștitor. Nu la aceeași intensitate și cu aceeași violență – nu, dar tabere legionare există, unele sponsorizate de autorități locale, iar după „aventura Georgescu” au intrat într-o oarecare hibernare de care nu e sigur că va dura. Zona de sud-est a țării – Constanța în special – este indicată ca un potențial focar. Fenomenele se suprapun cu pelerinaje religioase și cu figuri publice care oferă acoperire de vizibilitate.
Mecanismul de bază este același ca în Rusia: tineri cu frustrări legitime față de corupție și eșec societal, fără canale instituționale credibile prin care să le exprime, atrași de comunități care le oferă identitate, statut și un dușman pe care să-l învinovățească.
Zelenski: Ucraina va trimite experți antidronă în România și în țările baltice
