<< La începutul lunii martie, luptători ai Corpul Voluntarilor Ruși s-au infiltrat din Ucraina în regiunea rusă Briansk și au lansat un nou videoclip îndemnându-i pe ruși să li se alăture în lupta împotriva regimului lui Putin. Videoclipul arată că luptătorii nu le-au făcut rău civililor. Media rusă denumise anterior acțiunile unității drept un atac terorist și a difuzat relatări confuze cu privire la victimele civile și ostatici. The Insider a interviat luptători din această unitate care sprijină Ucraina, pentru a înțelege cum s-au alăturat forțelor ucrainene, de ce rușii au stat la coadă pentru a se alătura batalionului și cum au gestionat nevoia de a-și ucide propriii concetățeni >>, scrie The Insider (în rusă – AICI, în engleză – AICI).
Dmitri: „Singura noastră cale de a lupta împotriva detestatelor autorități este luptând împotriva armatei ruse”
Începând cu anul 2019, locuiesc în Ucraina din motive de persecuție penală. Eu și prietenul meu evităm practic o sentință judecătorească, deoarece el a fost acuzat de încălcarea a două articole, iar eu de patru, inclusiv pentru acuzații grave, de creare a unei comunități extremiste <articolul 282.1 din Codul Penal al Federației Ruse – n. The Insider> și participarea la activitățile sale <articolul 282 alin. 2 din Codul Penal al Federației Ruse – n. The Insider>. Anticipând închisoarea, am luat decizia de a fugi, deoarece prietenul meu avea deja o condamnare anterioară, iar eu eram acuzat de extremism.
Pe 10 august 2019, cu patru zile înainte de verdict, am plecat spre Moscova și apoi am apucat o rută ocolitoare peste graniță, în Ucraina, unde ne-am stabilit în satele din apropiere. Când am decis să participăm la ostilități de partea Ucrainei și ne-am îndreptat spre zona Operațiunilor Forțelor Comune, aveam două opțiuni: să ne alăturăm Corpului Voluntar Ucrainean (CVU) sau Armatei Voluntare Ucrainene (AVU). Cu toate acestea, deoarece faza activă a operațiunilor de luptă trecuse deja, a fost dificil să ne alăturăm oricăreia dintre grupări. În final, ne-am alăturat uneia dintre fracțiunile asociate cu mișcarea Azov, unde am rămas până în 2022.
Am știut în avans despre atacul Rusiei. Așa că am fost pregătiți – știam ce să facem și unde să mergem, și nu se punea întrebarea dacă trebuie să luptăm pentru Ucraina sau nu. „Singura noastră cale de a lupta împotriva detestatelor autorități este luptând împotriva armatei ruse”, a spus unul dintre noi. Această afirmație aduce în minte analogia lui Raskolnikov: „Sunt o creatură care tremură, sau am dreptate?”. Ai anumite opinii, ei încearcă să le reprime, și fie devii o ființă fără coloană vertebrală, fie reziști. Ucrainenii ne-au acceptat ca pe ai lor, iar atunci când țara lor era în tulburare, existau doar două opțiuni: să acționăm ca o „ființă care tremură” și să fugim ori să le fim alături, în apărarea patriei lor, care devenise a doua noastră casă.
Pentru mine, casă nu este locul unde m-am născut, am trăit și am crescut, ci oamenii cu care am conexiuni puternice. Ca refugiați, am căutat adăpost în Ucraina și am fost primiți cu brațele deschise. Acești oameni au devenit prietenii mei, care mereu mi-au arătat empatie și m-au numit „ucrainean de-al lor”, în ciuda auto-identificării mele ca rus.
Fondatorii mișcării Azov proveneau din Harkov și zonele învecinate, și nu aveau probleme cu limba rusă sau cu oamenii de origine rusă în general. Ei călătoreau frecvent în Rusia și se băteau cu băieții de la CSKA. Azov are membri din Luhansk, Donețk și chiar Rusia, astfel că nu există discriminare pe bază de naționalitate. A fi rus nu înseamnă a nu fi binevenit în Azov.
După ce am petrecut câteva zile într-o companie de apărare teritorială Azov, în Kiev, la începutul războiului mi s-a spus să stau în sediul lor, fără a primi nicio comandă. Nici măcar nu mi s-a dat o armă, dar asta nu avea legătură cu cetățenia mea rusă, ci așa s-au întâmplat lucrurile. Ca rezultat, am decis să mă alătur unității „Bosman”. Ei mi-au dat un AKM și patru încărcătoare. Inițial, „Corpul Voluntarilor Ruși” era format doar dintr-un mic grup de băieți ruși. Singura grupare cu care am reușit să stabilim o relație a fost unitatea „Bosman”.
Apoi, ni s-au furnizat legitimații de Apărare Teritorială pentru a evita problemele legate de cetățenia noastră rusă. Când eram pe teritoriul „lor”, luptătorii Azov ne știau identitatea, dar dacă ajungeai la un punct de control necunoscut, cu ucraineni gata să tragă, lucrurile se puteau complica. Aceste legitimații ne-au facilitat deplasarea și am început să ne pregătim treptat pentru călătorie. La început, ne-am alăturat batalionului de apărare teritorială Azov-Dnieper 98, ca parte a unui „grup de ruși”. Am intrat într-unul dintre grupurile lor și am început să facem ture la linia frontului, cu rotații de două zile. Am făcut asta timp de aproximativ trei sau patru luni până când au fost înlocuiți de luptători din Batalionul 111, cu care am colaborat aproximativ o lună și jumătate.
La acest moment, majoritatea băieților aveau deja experiență în luptă, cu excepția recruților proaspăt sosiți. Eu însumi am început să particip la operațiuni de luptă în martie, când am fost dislocați în regiunea Cernihiv. Aveam un cunoscut din regiunea Ivano-Frankivsk care își căuta fiii, care serveau în Brigada 58 la acea vreme, așa că am mers să-l ajutăm. Desigur, menținem comunicarea cu comanda atunci când mergem la pozițiile de primă linie, evitând amatorismul. Fiecare secțiune a frontului are propriul său comandant, și urmăm planurile unităților ucrainene. Uneori operăm împreună, în timp ce alteori îndeplinim propriile noastre sarcini. Te obișnuiești repede cu lupta, dar oamenii prea emotivi ar trebui să o evite. Personal, nu am participat la operațiuni majore de asalt și nu a trebuit să omor pe nimeni de la câțiva metri. Cu toate acestea, a fost un moment când a trebuit să eliminăm pe cineva care era destul de aproape, și am trecut pur și simplu pe lângă, fără a simți prea multe emoții.
Comandantul meu și cu mine am avut un incident în timp ce așteptam întăriri înainte de o misiune comună. Dintr-odată, o mină a zburat spre noi. Eu eram întins pe spate și m-a lovit în picior, în timp ce prietenul meu era așezat lângă mine. Un fragment de bombă a trecut prin cască și i-a intrat în cap. La început, nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat, deoarece am simțit doar o înțepătură mică. Când m-am uitat în jos, am observat că pantalonul meu era sfâșiat, și am știut că sunt rănit. Nu era sânge, așa că am folosit un garou pentru a-mi bandaja rana. Cu toate acestea, bombardamentul a continuat. Prietenul meu a încercat să se ridice în picioare, dar a căzut înapoi, iar eu am văzut că avea acoperite cu sânge capul și umărul drept.
Bombardamentul cu mortiere a continuat, iar al treilea camarad al nostru a fost șocat de explozii, deoarece nu purta casca. Într-un fel, am reușit să ne revenim și să fugim. Apoi, am mers la spital, unde mi s-a făcut o injecție cu lidocaină, iar rana de la picior a fost cusută. În prezent, sarcinile noastre nu implică lupta generală. Înainte, trebuia să stăm în tranșee cu rotații de două zile, ceea ce făcea somnul imposibil. Dar acum, „modul nostru de operare” este mai concentrat pe ieșirea din zonă, îndeplinirea sarcinii și întoarcerea.
Pentru cei care doresc să ni se alăture, procesul este destul de simplu. În primul rând, trebuie să părăsiți Rusia și să completați un chestionar, care trebuie apoi trimis pentru revizuire la Consiliul Civic. Din cauza numărului mare de voluntari, există o listă de așteptare, iar persoanele cu experiență militară sau implicare anterioară în lupte au prioritate. De asemenea, cei care au desfășurat activități de partizanat și pot furniza dovezi sunt avansați rapid, fără a aștepta în coadă.
Max: „Nu vreau să văd femei și copii uciși, iar acesta este motivul pentru care sunt aici”
Decizia mea de a lupta împotriva agresiunii Rusiei în Ucraina nu a fost niciodată pusă sub semnul întrebării. Fiind martor direct la conflict, în timpul șederii mele în Ucraina, eram conștient de situație.
Cu ani în urmă, mi-am schimbat chiar numele și prenumele într-o versiune mai americanizată, ca o formă de protest împotriva regimului. La începutul conflictului, mă aflam în Italia, participând la proteste alături de ucraineni și oferind ajutor umanitar. Pe tot parcursul acelei perioade, am căutat ocazii de a mă alătura unei organizații militare și am așteptat momentul potrivit pentru a o face.
În timpul unuia dintre proteste, mi-am exprimat public susținerea pentru Ucraina, iar poziția mea a devenit cunoscută. După eveniment, un bărbat s-a apropiat de mine și m-a informat despre o mișcare rusă care lupta în Ucraina. Mi-a furnizat un link către grupul lor de Telegram, ceea ce a dus la comunicarea mea cu Consiliul Civic. În cele din urmă, a fost organizată o întâlnire cu ei în Europa, și după o pregătire fizică și mentală, am fost trimis în Ucraina.
Pe parcursul celor patru ani petrecuți în Europa, am întâlnit frecvent ucraineni și nu am avut niciodată probleme cu ei. Același lucru s-a întâmplat și în timpul războiului – am primit doar reacții pozitive și nu am fost discriminat din cauza pașaportului meu. Cu toate că au existat incidente sporadice la punctele de control, acestea au fost rezolvate prin discuții prietenoase și sincere. Nu am întâlnit niciodată militari sau civili ucraineni care să aibă o atitudine negativă față de mine. Majoritatea au înțeles că sunt un nou-venit în conflict și că nu am participat anterior la ostilități. Au apreciat faptul că nu susțin agresiunea și erau recunoscători pentru orice ajutor puteam oferi.
În Ucraina, fiecare zi este diferită de celelalte. Rutina mea cotidiană variază în funcție de ceea ce trebuie să fac – fie că este vorba de exerciții, studiu sau îndeplinirea sarcinilor casnice. Deși nu am avut multe oportunități de a interacționa cu soldații ucraineni, întâlnirile pe care le-am avut au fost pozitive și de susținere. Într-o ocazie, când mi-a lipsit apa, un soldat ucrainean mi-a oferit generos din provizia sa. Poporul ucrainean este incredibil de rezistent și are un puternic simț al mândriei naționale. A fi martor la unitatea și hotărârea lor poate inspira și smeri, în același timp.
Emoțiile pe care le-am trăit când am pornit prima dată într-o misiune au fost probabil similare cu ale tuturor celorlalți, dar ceea ce a ieșit în evidență cel mai mult a fost sentimentul copleșitor de responsabilitate pe care l-am simțit. M-am simțit responsabil nu doar pentru mine, ci și pentru camarazii mei și pentru misiunea pe care o aveam. Acest simț al responsabilității a rămas cu mine până în ziua de azi.
Încă de când m-am alăturat luptei, am înțeles că este un război și am știut că frica mă va urmări. Am încercat să mă pun în locul civililor nevinovați care au suferit în mâinile agresorilor ruși, și asta m-a făcut să îmi dau seama de gravitatea a ceea ce făceam. Această realizare a fost o experiență care m-a smerit. Pentru mine, etnia persoanei asupra căreia îndrept arma mea este irelevantă. Suntem toți ființe umane, iar asta contează. Singurul lucru care contează în această situație este că luptăm împotriva agresorului și trebuie să îl oprim. Cred că este esențial ca oricine vine să cucerească această țară să înțeleagă că nu aparține acestui loc.
Au trecut câteva luni de când nu am mai urmărit știri legate de decesele civile. Mi-e greu să văd, nu vreau să văd copii și femei omorâți,iar acesta este motivul pentru care sunt aici.
Când locuiam în Rusia, încetasem să mai comunic cu multe dintre rudele mele, iar când a început războiul am întrerupt contactul cu prietenii mei. Ca rezultat, acum cei mai apropiați prieteni ai mei sunt din Ucraina și camarazii cu care lupt. Am luat o decizie să-mi aleg calea și nu regret. Sunt hotărât în poziția mea, deși sunt conștient că nu toată lumea împărtășește aceeași perspectivă.
În timpul petrecut în Rusia, am realizat că totul se făcea în beneficiul „oamenilor de sus”, în detrimentul cetățenilor obișnuiți. A devenit clar pentru mine că Putin a pregătit o întreagă generație de „clone” ale sale, și a fost terifiant să observ cât de multă influență și control avea asupra țării.
Convingerea mea în victoria Ucrainei și a poporului său se bazează pe experiența personală și nu pe zvonuri. Am fost martor la modul în care ucrainenii lucrează în străinătate, cum își ajută rudele și prietenii care trăiesc acolo. Rezistența și forța lor sunt indiscutabile, și este dorința mea ferventă să rămân în Ucraina după război pentru a contribui la reconstruirea țării care a fost distrusă de influența distructivă a „lumii ruse”.
Vladislav: „Mi se pare remarcabil faptul că aici, spre deosebire de Armata Rusă, fiecare luptător are un cuvânt de spus în luarea deciziilor”
Am ales să lupt alături de Ucraina deoarece este o alegere naturală pentru oricine simpatizează cu victimele agresiunii și are o busolă morală. Orice persoană înțeleaptă ar trebui, astăzi, să fie de partea Ucrainei.
În fazele incipiente ale războiului, am ajutat la organizarea unui mișcări anti-război împreună cu concetățenii mei din Iacuția și chiar atunci am înțeles că rezistența armată era necesară pentru independența Ucrainei. Scopul meu, la sosirea în Ucraina, a fost să înființez o unitate de iacuți, iar în prezent sunt membru al Corpului Voluntarilor Ruși, dar lucrez și la formarea unui batalion separat pentru „naționalitățile non-ruse”, deoarece pur și simplu nu au altă opțiune. În prezent există un batalion pentru tătari, ceceni și ruși, dar nu există o unitate pentru naționalități precum iacuții, kalmîkii, caucazienii și alții.
În timpul petrecut în Iacuția, am fost implicat în diverse organizații care militau pentru dizolvarea Rusiei. Prin conexiunile mele în aceste grupuri, am aflat despre Consiliul Civic, singura organizație care putea facilita recrutarea și desfășurarea voluntarilor în Ucraina; înainte de asta, era o sarcină destul de dificilă.
Astfel, m-am alăturat Corpului Voluntarilor Ruși prin intermediul Consiliului Civic. Cred că această oportunitate le va oferi liniște sufletească câtorva mii de oameni, deoarece este o experiență dificilă să fii pasiv și să te uiți cum concetățenii tăi ucid oameni nevinovați într-o țară vecină. Ucrainenii ne-au arătat o atitudine primitoare și pozitivă. Nu am primit decât îmbrățișări prietenoase și admirație pentru curajul nostru. CVR evaluează nivelul de motivație al voluntarilor, și este evident că primul val îi include pe cei mai hotărâți indivizi. Unii chiar au traversat două sau trei frontiere pentru a ajunge în Ucraina, sacrificându-și confortul, casele și familiile, pentru că au recunoscut importanța prezenței lor aici.
Ca fost ofițer în Forțele Armate Ruse, am avut ocazia să compar antrenamentul personalului militar rus și ucrainean. Toți cei de aici au primit instruire medicală la nivel de instructor, asigurându-ne că putem salva o persoană rănită și să avem încredere în propria supraviețuire. Deși armata rusă oferă și ea un instructaj similar, acesta nu se compară. Aici, indivizii sunt valorizați, și nimeni nu este considerat înlocuibil. Nu se dau ordine de tipul „cu orice cost”.
Ziua noastră tipică este similară cu o zi într-o armată obișnuită, implicând rutina obișnuită de trezire, exerciții fizice, mic dejun, participarea la sesiuni de antrenament și deplasarea către poligonul de tragere. De obicei, fiecare se antrenează separat, în funcție de specializare, cum ar fi șoferii, lunetiștii sau mitraliorii, care se antrenează în locații diferite.
Există un antrenament detaliat datorită naturii high-tech a războiului, care necesită pricepere în manipularea echipamentelor sofisticate, iar nu doar manevrarea unei mitraliere pe câmpul de luptă. Instructorii sunt persoane bine educate și foarte motivate, având ca scop principal să doteze soldații cu abilitățile necesare pentru a produce pagube maxime dușmanului.
Ca militar, găsesc remarcabil faptul că fiecare luptător are un cuvânt de spus în procesul decizional aici. Acest lucru este foarte diferit de armata rusă, unde ordinele vin de „sus”, iar de la personal se așteaptă să asculte fără întrebări, acedst lucre adesea ducând la pierderi inutile de vieți. Aici, sistemul este diferit.
CVR operează ca o unitate militară separată, sub comanda Ministerului Apărării din Ucraina. Aceasta înseamnă că nu există un comportament „auto-interesat”, iar comandamentul e cel care ne stabilește sarcinile așa cum o face pentru armata ucraineană. Având în vedere că am servit în Forțele Armate Ruse, știam că un război era inevitabil. Rusia se pregătea pentru asta, dar nimeni nu știa când sau unde avea să izbucnească.
Isteria din jurul uniformelor militare de Ziua Muncii, exercițiile în grădinițe și școli și în general militarizarea trebuia să aibă consecințe. Sper cu adevărat că acest război va duce la prăbușirea „Imperiului Rus” și că poporul meu își va câștiga independența. Sunt convins că Ucraina va ieși victorioasă din acest război, și asta nu este o chestiune de credință, ci o chestiune de moment. Războiul a ajuns într-un punct în care a devenit un „război de uzură”, iar Rusia urmează aceeași cale precum Germania din trecut. Există prea multe similitudini pentru ca aceasta să fie doar o coincidență. >>
