Politica externă promovată de Turcia în ultima perioadă a adus în actualitate un concept nou, nu prea întâlnit până acum. Conform acestui concept, o ţară care face parte dintr-o alianţă politico-militară, atunci când consideră necesar, poate stabili o legătură strategică cu o altă ţară rivală sau considerată apropiată sau cu o organizaţie… Iar dacă această politică este sau nu una de succes depinde, bineînţeles, de măsura în care partenerii din alianţă vor accepta o asemenea atitudine, scrie Sami Kohen într-un articol de opinie publicat Millyiet, cotidian pro-Erdogan.
***
Cazul care a adus în actualitatea internaţională acest subiect a fost achiziţionarea de către Turcia, ţară membră NATO, a sistemului S-400 din Rusia şi stabilirea unui parteneriat strategic cu această ţară, termen folosit şi în discursurile oficiale.
De fapt, în perioada Războiului Rece nici nu se putea gândi o astfel de formă de relaţie „bidimensională”. Dar încă de la începuturile secolului 21 au avut loc schimbări radicale în echilibrele de forţă internaţionale. Este adevărat, NATO a continuat să existe (ba chiar s-a extins), dar ţările membre ale acestui bloc nu au avut reţineri în a se apropia de Rusia. Au fost perioade în care aceste ţări au împărtăşit aceleaşi opinii cu Rusia în unele probleme mondiale şi, de exemplu, s-au opus poziţiei SUA. De asemenea, numeroase ţări occidentale au stabilit strânse relaţii cu Rusia în diverse domenii, de la comerţ la energie. Acest trend a fost acceptat în interiorul blocului occidental, adică nu a creat probleme. Însă totul s-a schimbat când a fost vorba despre colaborarea militară.
***
Această sensibilitate a ieşit la suprafaţă în Statele Unite, în special odată cu problema sistemului S-400. S-a spus că un sistem de apărare rus nu poate fi integrat în sistemul NATO şi că, de exemplu, va reprezenta o ameninţare pentru avioanele F-35. Iar Turcia, conform intereselor sale naţionale şi nevoilor sale, a susţinut teza că a achiziţionat sistemul rusesc pentru că nu a putut cumpăra rachetele „Patriot” din Occident.
Iar un motiv important pentru care acest lucru a devenit subiectul unei dezbateri furtunoase este faptul că reprezintă o „premieră”. Da, în Grecia există sistemul de rachete S-300, dar acesta a fost achiziţionat de Ciprul grecesc, iar ca urmare a obiecţiilor Turciei, aceste rachete se află depozitate în Insula Creta, fiind arme care nu sunt folosite în operaţiuni.
***
În urma problemei generate de achiziţia sistemului S-400, Turcia susţine teza că statutul ei de membră NATO nu o va împiedica să stabilească alte relaţii militare pe care i le impune interesul său naţional. De altfel, declară în mod oficial că poate achiziţiona şi alte arme, de exemplu alternativa rusească a avioanelor de luptă F-35.
Se gândeşte că este dreptul ei de a încheia un parteneriat strategic cu Rusia în timp ce este membră a Alianţei Nord-Atlantice. Aceasta este o politică „şi şi”, aşa cum sublinia într-un mod concis, în articolul său de vinerea trecută, Güneri Cıvaoğlu. Problema este cum va fi primită pe plan internaţional această politică. Fără îndoială că Putin va sprijini cu fervoare acest concept. Pentru Putin acest lucru nu înseamnă numai atragerea Turciei de partea sa, ci este o ocazie să divizeze şi să slăbească NATO. Iar adevărata problemă este cât de mult va fi acceptat acest concept în Occident.
Poziţia adoptată de Congresul american în această problemă este cunoscută. Este o evoluţie importantă şi decizia adoptată la întâlnirea dintre Erdoğan şi Trump pentru soluţionarea acestei probleme. Deci, se depun eforturi pentru găsirea unei căi de mijloc.
De fapt, dezbaterile pe plan internaţional din zilele următoare vor reprezenta un test pentru noul concept de relaţii externe avansat de Turcia.
Sursa: RADOR
