În Franța revoluționară, Maximilien Robespierre a devenit un susținător pasionat al idealurilor de libertate, egalitate și fraternitate. Dar, în ciuda angajamentului său inițial față de justiție, excesul l-a făcut sinonim cu o catastrofală „Domnie a Terorii”, oferind o lecție despre pericolele extremismului. Progresiștii din America ar putea să lase deoparte TikTok-ul, să deschidă o carte de istorie și să învețe din această poveste cu valoare de avertisment.
Avocatul și politicianul și-a concentrat retorica pe protejarea oamenilor de rând de abuzurile monarhiei. Dar Domnia Terorii, care a început la câțiva ani după revoluția din 1789, a fost ea însăși abuzivă, caracterizată de eforturile Comitetului de Siguranță Publică de a curăța Franța de inamicii închipuiți ai revoluției. Au închis și ghilotinat mii de oameni, inclusiv foști aliați și oameni nevinovați, echivalând disidența cu trădarea.
Insistența lui Robespierre asupra purității ideologice și a loialității absolute, precum și insistența sa intransigentă asupra unei „Republici a Virtuții”, în care cei lipsiți de virtute erau aspru eliminați, i-a înstrăinat pe mulți dintre propriii săi aliați, care au început să se teamă pentru propriile lor vieți. Și i-au adus un sfârșit trist.
Mișcarea progresistă modernă, precum Revoluția Franceză, a început cu obiective admirabile: justiție socială, egalitate și protecția comunităților marginalizate. Progresiștii au militat pentru schimbări semnificative, abordând probleme sistemice, precum brutalitatea poliției, discriminarea rasială, inegalitatea de gen și distrugerea mediului.
Au împărtășit multe dintre obiective cu liberalii clasici care încă alcătuiesc fundația principală a Partidului Democrat din SUA: asistență medicală accesibilă și poate universală, acces la avort, controlul armelor, o distribuție mai echitabilă a resurselor. Când Bernie Sanders critica „miliardarii și milionarii”, era absurd confundând categoriile, dar avea dreptate în privința relelor inegalității.
Însă, în ultimii ani, mișcarea pe care a susținut-o a depășit limitele, alienându-și mulți liberali și riscând să-și submineze propriile obiective. Asta împinge alegătorii spre dreapta într-o asemenea măsură încât se poate afirma, pe bună dreptate, că fostul președinte Donald Trump nu ar fi atât de competitiv dacă nu ar fi fost progresiștii.
Ce ar putea fi atât de enervant și de periculos, încât mulți să lase deoparte preocupări precum controlul armelor și avortul?
Poate un punct bun din care să începem este apelul, destul de popular acum câțiva ani, de a „de-finanța poliția”. Acest slogan, menit să ducă la o reevaluare a practicilor polițienești și să redirecționeze fondurile către servicii comunitare, a fost interpretat de mulți — inclusiv din cadrul mișcării — ca o abolire totală a forțelor de ordine. Cu siguranță, așa pare. Deși există preocupări legitime legate de comportamentul neadecvat al poliției și de rasism, noțiunea de „de-finanțare” este nepractică și extrem de impopulară.
Asemenea abordării intransigente a lui Robespierre față de inamicii închipuiți, mișcarea de „de-finanțare a poliției” i-a alienat pe susținătorii moderați care sunt de acord cu necesitatea reformei, dar nu și cu un astfel de radicalism. De asemenea, le-a oferit muniție criticilor care susțin că progresiștii sunt deconectați de realitățile infracționalității și siguranței publice — căci, dacă ar fi luată literal, aceasta ar face ca aceia mai vulnerabili dintre oameni să fie și mai vulnerabili la criminalitate — mai mult decât fuseseră vreodată amenințați de vreun ofițer.
Deși mantra „de-finanțării” din fericire s-a retras, în orașele conduse de democrați permisivitatea față de infracțiuni le-a oferit republicanilor mai multe cadouri politice: procurori progresiști, care prioritizează alternativele la încarcerare; politicile „orașelor sanctuar”, care limitează cooperarea cu autoritățile federale de imigrare; măsurile de reformă a cauțiunii, menite să reducă detenția preventivă pentru infractorii non-violenți, care pot părea rezonabile, dar subminează descurajarea infracțiunilor. Cap de afiș este San Francisco, unde consumul de droguri în public, taberele de persoane fără adăpost și infracțiunile legate de proprietate, precum furtul din magazine, au fost tolerate, iar unele magazine chiar s-au închis din cauza impactului financiar.
O altă problemă controversată este cea a ascensiunii „culturii anulării” (cancel culture), în care indivizi sau organizații sunt ostracizați până la excomunicarea societală, pentru opinii sau acțiuni considerate inacceptabile de o minoritate vocală care impune ortodoxia progresistă — fiind în stare să insiste că non-femeile pot da naștere. Deși responsabilitatea este importantă, natura punitivă a culturii anulării seamănă adesea cu epurările din timpul Domniei Terorii. Poate că nu duce la ucidere în sensul propriu al cuvântului, dar sunt distruse cariere și reputații într-o modalitate care evocă mai degrabă execuțiile sumare ale tribunalelor revoluționare.
Această cultură a intoleranței favorizează un climat de frică în care oamenii se tem să vorbească sau să se angajeze în discuții semnificative. La fel cum domnia lui Robespierre a creat o societate plină de suspiciuni, represiuni și resentimente, cultura anulării subminează libertatea de exprimare și dezbaterea.
Următorul punct: concentrarea intensă a mișcării progresiste pe politica identitară — prioritizând rasa, genul și orientarea sexuală în fața tuturor celorlalte. Deși este bine să se abordeze provocările unice cu care se confruntă diverse grupuri, această preocupare cuprinzătoare poate fi devastatoare pentru construirea unei societăți coezive. Îi îndepărtează pe mulți care altfel ar putea fi parteneri în lupta pentru justiție socială generală.
Poziția progresistă privind imigrația, percepută ca promovând granițe deschise, este o altă zonă în care au fost depășite limitele. Deși este de înțeles compasiunea pentru imigranți și refugiați, imigrația nediscriminată poate pune presiune pe resurse și pe coeziunea socială, deranjându-i pe oamenii obișnuiți care au preocupări legate de păstrarea unei culturi naționale. Ignorarea preocupărilor legitime privind integrarea și securitatea națională poate atrage o reacție negativă — așa cum se întâmplă în prezent în Franța, unde extrema dreaptă este în ascensiune.
