Majoritatea conservatoare de șase judecători a învins opoziția celor trei liberali disidenți, notează The Economist.
<< La 45 de ani după ce a permis universităților din America să ia în considerare la admitere, într-o măsură limitată, apartenența rasială, pe 29 iunie Curtea Supremă și-a schimbat direcția. Cu o majoritate de 6 la 3, a concluzionat că programele de acțiune afirmativă bazate pe rasă, din învățământul superior, încalcă Clauza Protecției Egale din al 14-lea Amendament.
Rezultatul în cazul Students for Fair Admissions v Harvard (îmbinat cu Students for Fair Admissions v University of North Carolina) nu a fost o surpriză. Acțiunea afirmativă atârna de un fir de ață deja de câteva decenii, cu admiterea bazată pe rasă supraviețuind cu o singură voce în cazurile Regents of University of California v Bakke în 1978, Grutter v Bollinger în 2003 și Fisher v University of Texas în 2016. Atunci când s-a cristalizat o majoritate conservatoare de șase judecători, profund sceptici în privința utilizării criteriilor rasiale, dispariția acțiunii afirmative a părut aproape inevitabilă.
Dar cele 237 de pagini de opinii – în care fiecare judecător, cu excepția lui Samuel Alito, Amy Coney Barrett și Elena Kagan, au așternut propriile scrieri – arată că diviziunile profunde persistă în ceea ce privește modul de confruntare cu moștenirea discriminării rasiale din America și ce fel de măsuri de ameliorare ar trebui să permită legea.
În opinia majoritară, judecătorul-șef, John Roberts, a examinat istoria jurisprudenței privind acțiunea afirmativă și a repetat o afirmație pe care a mai scris-o în 2007, la doar doi ani de la preluarea funcției. „Modalitatea de a opri discriminarea rasială”, a scris el în cazul Parents Involved in Community Schools v Seattle, „este de a nu discrimina pe baza rasei”. Șaisprezece ani mai târziu, el a oferit o afirmație și mai concisă: „Eliminarea discriminării rasiale înseamnă eliminarea tuturor formelor de discriminare”. Clauza Protecției Egale, a continuat el, citând o decizie din 1886, „se aplică ‘fără a ține seama de nicio diferență de rasă, culoare sau naționalitate’ – este ‘universală în aplicarea sa’”.
Decenii la rând, baza justificării Curții Supreme pentru a binecuvânta acțiunii afirmative au fost „beneficiile educaționale care decurg dintr-un corp de studenți diversificat”. Cu toate că funcționarilor de la admitere le era interzis să utilizeze cote rasiale pentru a-și diversifica grupele, puteau utiliza rasa ca un „factor în plus” – o considerație printre multe altele care le putea oferi avantaje aplicanților de culoare sau hispanici față de studenții calificați în mod similar, dar care nu erau membri ai minorităților dezavantajate. Judecătorul-șef Roberts a criticat acest compromis. Beneficiile pe care Harvard și Universitatea din Carolina de Nord le pretind pentru sfaturile lor privind admiterea – „formarea viitorilor lideri în sectoarele public și privat”, „promovarea unui schimb robust de idei”, „pregătirea absolvenților pentru ‘adaptarea la o societate din ce în ce mai pluralistă’” – nu sunt concrete sau măsurabile, a constatat el. „Chiar dacă aceste obiective ar putea fi cumva măsurate”, a întrebat judecătorul-șef Roberts, „cum poate ști o instanță când au fost atinse și când trebuie să înceteze periculoasa măsură a preferințelor rasiale?”.
Critica majorității merge mai adânc. Decizia pune la îndoială însăși noțiunea de diversitate, pe care universitățile pretind că o adoptă și constată că aceste „categorii rasiale sunt ele însele imprecise în multe privințe”. A grupa „toți studenții asiatici” înseamnă să arăți o lipsă de interes „dacă studenții din Asia de Sud sau Asia de Est sunt reprezentați în mod adecvat”. Și în timp ce universitățile pretind că le pasă de corectarea sub-reprezentării, a scris judecătorul-șef Roberts, acestea „par să prefere aparent o clasă cu 15% studenți din Mexic față de o clasă cu 10% studenți din mai multe țări latino-americane, pur și simplu pentru că prima conține mai mulți studenți hispanici decât cea de-a doua”. Judecătorul-șef Roberts a încheiat cu o acuzație serioasă: „pentru prea mult timp” universitățile au văzut „criteriul identității unei persoane” nu ca „provocări învinse, abilități dobândite sau lecții învățate, ci culoarea pielii lor”.
Dizidența neiertătoare a judecătorilor Sonia Sotomayor și Ketanji Brown Jackson (care au semnat fiecare ceea ce a scris celălalt și care au fost alături de judecătoarea Elena Kagan) acuză majoritatea că renunță la un instrument care a contribuit la instituirea unei mai mari incluziuni și egalități în învățământul superior și în societatea americană în general. Decizia, a scris judecătoarea Sotomayor, va avea un „impact devastator” într-o „societate endemic segregată, în care rasa a avut întotdeauna importanță și continuă să aibă”. Într-o confruntare cu judecătorul Clarence Thomas, care a redactat o intervenție de 58 de pagini, judecătoarea Jackson a insistat că politicile de admitere, conștiente de rasă, sunt în conformitate cu înțelegerea originală a celui de-al 14-lea Amendament și rămân instrumente cruciale în prezent. Ea a mai scris că lectura făcută de judecătorul Thomas acestui amendament, într-o cheie de neutralitate față de culoare, „refuză să vadă, și cu atât mai puțin să rezolve, elefantul din cameră – disparitățile legate de rasă, care continuă să împiedice atingerea potențialului deplin al marii noastre națiuni”.
În ciuda respingerii cu fermitate a considerațiilor sistematice privind rasa, judecătorul-șef Roberts lasă două ferestre deschise. În primul rând, recunoaște faptul că considerațiile individualizate privind impactul identității rasiale a candidaților sunt permisibile: „nimic, în această opinie, nu ar trebui interpretat ca interzicând universităților să ia în considerare discuția unui candidat privind modul în care rasismul i-a afectat viața, fie prin discriminare, inspirație sau altfel”. În al doilea rând, printr-o notă de subsol cu implicații de proporții, opinia exclude școlile militare precum West Point și Academia Navală de la interdicția privind admiterea conștientă de rasă. Judecătorul-șef a menționat această excepție în cadrul argumentelor orale din toamna trecută. Se pare că aceasta este în conformitate cu afirmația procurorului general că, în contextul pregătirii militare, diversitatea rasială este o problemă de securitate națională.
Pentru judecătoarea Jackson, excepția pentru academiile militare este o mișcare lacomă bazată pe ideea că „diversitatea rasială în învățământul superior merită să fie păstrată doar în măsura în care ar putea fi necesară pentru a pregăti americani de culoare și alte minorități sub-reprezentate pentru succes în buncăr, nu în sala de consiliu”.
Judecătoarea Sotomayor a numit prima excepție „ruj pe porc”, introdusă doar „pentru a salva aparențele”. Cu toate acestea, în concluzia sa, judecătoarea Sotomayor pare să primească cu brațele deschise această deschidere limitată. „Deși instanța a eliminat aproape toate utilizările rasei în admiterea la facultate”, a scris ea, „universitățile pot și ar trebui să continue să folosească toate instrumentele disponibile pentru a răspunde nevoilor societății în ceea ce privește diversitatea în educație”. >>
