În timp ce Occidentul se concentrează încă asupra amenințării ruse din Est, Putin și-a extins de mult strategia. De la Sahel la Mediterana, rușii se extind, aplicând lecțiile din Siria și Ucraina. NATO amenință că va fi încercuită, scrie Die Welt.
Toate privirile aliaților occidentali sunt pe bună dreptate asupra Ucrainei.
Dar, pe măsură ce războiul din Ucraina continuă și aliații NATO caută frenetic cea mai bună formulă pentru a contracara amenințarea Rusiei în Europa de Est, aliații riscă să gândească prea unidimensional, în timp ce obiectivele strategice ale Rusiei sunt mult mai largi. Ambițiile lui Putin depășesc vecinătatea imediată a Rusiei și imperialismul post-sovietic.
El vede confruntarea cu Occidentul ca pe o luptă ideologică și geopolitică pe toate fronturile, atât în Est, cât și în Sud, în pântecele moale ale NATO.
Atâta timp cât statele membre NATO sprijină Ucraina din punct de vedere militar, Putin va face presiuni asupra europenilor. Există multe oportunități de a face ravagii pe flancul sudic al Alianței, cu prezența și atenția NATO relativ redusă. În timp ce Rusia se plânge de presupusa „încercuire” de către NATO, este posibil ca NATO însăși să fie încercuită și de prezența Rusiei în sudul Mediteranei și în Africa.
*Creșterea prezenței ruse în Sahel
În actuala confruntare dintre Rusia și Occident, flancul sudic al NATO este folosit de Moscova ca a doua linie de front și ca pârghie pentru atingerea obiectivelor geostrategice pe termen lung ale Rusiei. NATO ar trebui să acorde mai multă atenție acestei frontiere. Retragerea parțială anunțată a Franței și Germaniei din Mali și creșterea simultană a prezenței și influenței Rusiei în regiunea Sahel sunt doar cel mai recent semnal de avertizare după câțiva ani de expansiune rusă în regiunea mediteraneană.
De prea mult timp, Occidentul a privit interesele și acțiunile Rusiei pe flancurile estice și sudice ale NATO ca două domenii separate de politică externă, cu obiective și instrumente diferite. Acest punct de vedere, desprins de realitate, explică parțial nepregătirea Occidentului pentru stilul de război rusesc din Ucraina. În cele mai multe cazuri, s-a presupus că Rusia implementa conceptul de superputere regională în sud, bazat pe dezvoltarea sistematică a relațiilor de patronaj bazate pe securitate și sprijinul militar direct pentru dictatorii războinici.
Interesul Rusiei pentru partea de est a NATO a fost văzut într-o altă categorie: abordarea hegemonică, cu accent politic și economic maxim pe menținerea statelor din fosta Uniune Sovietică în sfera de influență rusă, cu prezență militară redusă sau moderată. Probabilitatea ca Rusia să lanseze un război de invazie pe scară largă împotriva vecinilor săi a fost considerată scăzută.
*Limitarea influenței Occidentului
Desigur, există diferențe semnificative în abordarea Rusiei față de părțile de est și de sud ale NATO. A refuza Ucrainei dreptul de a exista ca stat independent de Rusia nu ar avea sens în Siria sau Libia. Cu toate acestea, obiectivele geostrategice mai largi ale Rusiei sunt aceleași în ambele teritorii. Reducerea influenței SUA și Occidentului în Europa – așa cum se precizează clar în proiectele de tratate dintre Rusia, NATO și SUA – merge mână în mână cu limitarea influenței Occidentului în toată Europa și periferia sa de est și sud.
Siria este doar cel mai flagrant exemplu al influenței și metodelor Rusiei în sudul Mediteranei. Izolat internațional după anexarea Crimeei în 2014, Putin a înclinat balanța victoriei în favoarea lui Assad. Războiul a continuat, ducând la un val de refugiați care au intrat în Europa în 2015-2016, care a provocat coeziunea europeană. Datorită poziționării sale ca principal intermediar, intervenția în Siria – în ciuda indignării internaționale – a fost un instrument eficient pentru Moscova, care i-a permis să-și revină din izolarea relativă după criză.
Întrucât acțiunile Rusiei în Siria au adus beneficii atât de evidente, în anii care au urmat, Moscova și-a extins sistematic raza de acțiune pe flancul sudic. Dacă nu ar fi intervenția Turciei în numele guvernului de la Tripoli, Libia ar putea fi condusă de generalul Khalifa Haftar, susținut de Rusia. Moscova a folosit Siria, ca și Libia, ca teren de testare și antrenament pentru a detecta lacunele de securitate. Moscova a încheiat acorduri de armament și și-a sporit prezența militară în regiune prin extinderea bazei sale navale din Tartus și prin utilizarea bazelor aeriene în Siria, Libia și Algeria.
*Moscova repetă modelul din Siria și Libia
Recent, Rusia și-a re-extins raza de acțiune în regiunea Sahel și Africa sub-sahariană. În 2020, a semnat un acord cu guvernul Sudanului pentru înființarea unei baze navale în Port Sudan, care să ofere Moscovei controlul asupra unui punct important de la Marea Roșie. Deși Rusia nu a jucat încă un rol militar decisiv în regiunea Sahel, ea a devenit principalul partener al guvernelor din Republica Centrafricană, Mali și Sudan. În Burkina Faso, lovitura militară din ianuarie a fost sărbătorită de protestatari care au cerut un rol puternic pentru Rusia în țară.
Moscova repetă modelul din Siria și Libia: cu ajutorul mercenarilor, sprijină elitele autoritare din țările de importanță strategică, exploatează resursele naturale, antrenează luptători și testează arme. Un exemplu este Sahel, care, în urma anunțului retragerii trupelor franceze – și acum germane – din Mali, ar putea deveni un nou refugiu și bastion al extremismului islamic supravegheat de junte militare păzite de Grupul Wagner. De remarcat, în timp ce Moscova retrage mercenari și luptători străini din Siria și Libia pentru a fi folosiți în Ucraina, ea continuă să mențină o prezență semnificativă în Mali – tocmai în momentul în care europenii își anunță retragerea relativă din țară.
Desigur, conflictele de pe flancul sudic al NATO au rădăcini mai adânci și nu ar trebui privite ca unidimensionale prin prisma confruntării dintre Rusia și Occident și nici nu vor fi rezolvate prin îndepărtarea Rusiei. Cu toate acestea, utilizarea acestor conflicte ca pârghie pentru a confrunta Rusia cu Occidentul este în conformitate cu abordarea și comportamentul Rusiei din ultimii ani. NATO trebuie să urmărească cu atenție intențiile lui Putin în regiunea Sahel și să nu se lase păcălită de încercările Moscovei de a se prezenta ca un mediator sau stabilizator.
Războiul Rusiei în Ucraina este un fel de expresie brutală și un precursor al unei confruntări sistemice între Rusia și Occident, în care prima linie de apărare și atenție este imediata vecinătate a NATO. Cu toate acestea, mulți membri NATO din est și nord au manifestat în trecut o înțelegere limitată a geopoliticii de pe flancul sudic, pe care l-au văzut ca un teatru separat de est cu care să concureze pentru atenție, echipament și buget.
În timp ce NATO își pregătește strategia pentru Summitul de la Madrid, este momentul urgent ca Occidentul să-și regândească strategia. Putin vede teatrul din estul și sudul NATO ca fiind un instrument pentru atingerea obiectivului general al Moscovei, care este reducerea influenței SUA și Occidentului. Va folosi orice mijloace pe care le are la dispoziție pentru a crea amenințări suplimentare și a distrage atenția Alianței pe tot parcursul războiului din Ucraina și nu numai.
