<< Istoria ne amintește că unii factori, cum ar fi credibilitatea, sunt cruciali pentru succesul eforturilor țărilor de a preveni comportamentul nedorit al altora. Dar studierea limitelor acestor eforturi este la fel de importantă pentru identificarea unei strategii care să funcționeze >>, scrie Joesph S. Nye, pentru Project Syndicate.
<< Trăim într-o lume în care stabilitatea geopolitică se bazează în mare măsură pe descurajare. Dar cum putem demonstra că descurajarea funcționează?
Luați în considerare războiul care se desfășoară în Europa. Începând cu decembrie 2021, președintele american, Joe Biden, l-a avertizat, fără niciun rezultat, pe președintele rus, Vladimir Putin, că Rusia se va confrunta cu noi sancțiuni severe dacă va invada Ucraina. Apoi, când Statele Unite și aliații săi europeni au zădărnicit planurile Rusiei furnizând arme Ucrainei, Putin a vânturat opțiunea nucleară. Dar ajutorul occidental a continuat fără încetare.
Descurajarea a eșuat sau a reușit? Răspunsul la această întrebare reprezintă o provocare, deoarece necesită evaluarea a ceea ce s-ar fi întâmplat în absența amenințării. Este greu să demonstrezi un negativ. Dacă am pus un semn pe ușa din față care spune „Fără elefanți”, iar în casa mea nu există elefanți, asta înseamnă că i-am descurajat? Depinde în primul rând de probabilitatea ca elefanți alfabetizați să intre.
Războiul din Ucraina demonstrează că reducerea riscului nu este întotdeauna o alegere, ci deseori o chestiune de grad. Poate că Putin, mizând pe o alianță occidentală șubredă, a crezut că sancțiunile vor eșua. Dar până acum s-a abținut să lovească liniile de aprovizionare în țările NATO. Și, în timp ce Occidentul, la rândul său, a continuat să înarmeze Ucraina în ciuda zdrăngănitului de sabie nuclear al lui Putin, a fost reticent să furnizeze sisteme de rachete cu rază mai lungă de acțiune sau avioane de război moderne.
Credibilitatea este esențială pentru ca descurajarea să funcționeze: amenințarea cu un răspuns maxim pentru a apăra un interes minor stresează credulitatea. Acest lucru este valabil mai ales atunci când o putere nucleară promite să-și extindă umbrela pentru a apăra o țară îndepărtată.
În timpul Războiului Rece, SUA și URSS și-au extins în mod credibil descurajarea nucleară în Europa de Vest și, respectiv, de Est. În timp ce unii analiști erau sceptici că SUA ar risca New York-ul pentru a apăra enclava izolată din Berlinul de Vest, amenințarea a funcționat, parțial grație trupelor americane staționate acolo. În timp ce așa-numita Brigadă Berlin era prea mică pentru a se apăra împotriva unei invazii sovietice, ea a asigurat faptul că o lovitură nucleară asupra orașului ar avea ca rezultat victime americane (în același timp, forțele americane din Europa, atât nucleare, cât și convenționale, nu au constituit un factor de descurajare credibil pentru intervenția militară sovietică în Ungaria, în 1956, sau Cehoslovacia, în 1968).
Această istorie este relevantă pentru situația actuală din Coreea, unde Coreea de Nord are arme nucleare, iar Coreea de Sud rămâne legată de Tratatul de neproliferare. Un sondaj recent a constatat că peste 70% dintre sud-coreeni sunt favoarabili ca țara lor să își dezvolte propriul arsenal nuclear. În schimb, când președintele sud-coreean, Yoon Suk-yeol, s-a întâlnit cu Biden, în aprilie, aceștia au convenit ca SUA să staționeze un submarin cu arme nucleare lângă Peninsula Coreeană și să aprofundeze consultările cu Coreea de Sud privind planificarea nucleară și strategică, similar angajamentului SUA cu aliații NATO în timpul Războiului Rece.
Credibilitatea descurajării extinse de SUA în acest caz, la fel ca în exemplul de la Berlin, este întărită de prezența a 28.500 de soldați americani în Coreea de Sud. Cele două țări sunt blocate într-o „comunitate a destinului”, deoarece Coreea de Nord nu poate ataca vecina Coreea de Sud fără a ucide americani. Bazele avansate din Japonia oferă aceeași garanție. De aceea, erau atât de dăunătoare frecventele gânduri ale fostului președinte american, Donald Trump, cu privire la retragerea trupelor din locuri precum Japonia și Coreea de Sud.
Președinția lui Trump a evidențiat, de asemenea, ineficacitatea intimidării nucleare și a mitei. Când Coreea de Nord a testat cu succes o rachetă balistică intercontinentală, în 2017, Trump a amenințat cu „foc și furie așa cum lumea nu a văzut niciodată”, fără niciun efect. Apoi, a încercat diplomația directă. După ce s-a întâlnit cu dictatorul nord-coreean, Kim Jong-un, în 2018 – un obiectiv de politică externă îndelungat urmărit de către Nord – el a prezis cu nerăbdare dispariția rapidă a programului de arme nucleare al țării. Spre surprinderea nimănui, Coreea de Nord nu a dezarmat. După cum vede Kim lucrurile, reputația sa și soarta dinastiei familiei sale depind de armele nucleare.
Cazul Taiwanului, pe care China îl consideră teritoriul său, arată cum circumstanțele în schimbare pot testa strategiile de descurajare încercate și adevărate. Când s-au întâlnit președintele Richard Nixon și președintele Mao Zedong, în 1972, pentru a restabili relațiile dintre SUA și China, ei nu au găsit un acord cu privire la statutul Taiwanului. În cele din urmă, cele două părți au conceput o formulă pentru a amâna problema: SUA ar recunoaște „o singură China”, Republica Populară de pe continent, însă doar vor recunoaște că oamenii de pe ambele maluri ale strâmtorii Taiwan erau chinezi. SUA au furnizat arme Taiwanului în conformitate cu Taiwan Relations Act, dar nu l-au recunoscut ca țară suverană.
Timp de mulți ani, SUA au refuzat să spună dacă vor apăra Taiwanul. Când am vizitat Beijingul, ca oficial al Pentagonului, în administrația Clinton, gazdele mele au întrebat dacă țările noastre vor intra în război pentru Taiwan. Am răspuns că nimeni nu poate ști, menționând că, deși secretarul de stat Dean Acheson nu a reușit să includă Coreea de Sud în perimetrul de apărare al Americii, în discursul său din 12 ianuarie 1950, SUA au intrat în războiul coreean doar șase luni mai târziu. Bazându-mă pe ceea ce teoreticianul descurajării, Thomas Schelling, a numit „the threat that leaves something to chance”, i-am avertizat pe chinezi să nu ne testeze.
Ceea ce unii numesc politică de „ambiguitate strategică” ar putea fi descris mai bine drept „dublă descurajare”, concepută nu numai pentru a împiedica China să folosească forța împotriva insulei, ci și pentru a descuraja Taiwanul să-și declare independența de drept. Acum, unii analiști se tem că această strategie se erodează pe măsură ce armata Chinei crește și parlamentarii americani vizitează Taiwan în număr mai mare. În patru ocazii separate, Biden a declarat că SUA ar apăra Taiwanul, doar pentru ca apoi Casa Albă să continue de fiecare dată cu o declarație prin care reafirmă aderarea la politica „o singură Chină”. În acest context, faptul de a urma calea care evită proiectarea slăbiciunii sau provocarea escaladării va fi decisiv pentru evitarea războiului total.
Istoria ne amintește că evaluarea succesului unui agent de descurajare poate fi dificilă. Există unii factori, cum ar fi credibilitatea, care sunt cruciali pentru atingerea rezultatelor dorite. Dar, pe măsură ce dilemele de descurajare continuă să evolueze și să se multiplice, studierea limitelor strategiei este la fel de importantă pentru a găsi o abordare care să funcționeze. >>
Poate că nici Putin nu ar mai fi început războiul dacă știa că…
