După ce, în 26 februarie, președintele francez, Emmanuel Macron, nu a exclus posibilitatea ca state NATO să trimită trupe în Ucraina dacă Rusia nu va putea fi oprită prin alte mijloace, a existat o pronunțată tentație în spațiul public de a concentra atenția asupra ecourilor negative pe care intervenția lui Macron le-a avut în rândul aliaților.
Nu este ceva anormal, dat fiind tirul declarațiilor potrivit cărora în prezent nu există astfel de planuri și potrivit cărora Occidentul deja furnizează un ajutor fără precedent, la un moment dat comparat chiar cu cel oferit Europei postbelice prin Planul Marshall.
Nimic mai adevărat în cele două tipuri de abordări: în ciuda așteptărilor pre-invazie ale Kremlinului, sprijinul indirect al Vestului pentru Ucraina a fost într-adevăr masiv, complex, multilateral, cu deschideri lăsate funcție de dinamicile frontului și cu bătaie lungă.
Singurul cusur al bornării analizei la această dimensiune „negativă” a reacțiilor provocate de Macron este faptul că permite instalarea unui unghi mort prea mare. Dar cu toate că este singurul cusur, e totuși unul major și se poate dovedi decisiv în a vicia încercările de a înțelege mai bine și de a anticipa pe cât posibil evoluțiile din acest război și din jurul desfășurării lui.
Prin urmare, asta înseamnă că merită o atenție cel puțin similară și dimensiunea „pozitivă” a reacților, chiar dacă pare a fi o dimensiune mai timidă.
La 26 februarie, Macron însuși a recunoscut faptul că nu există un consens pe chestiunea posibilității pe care tocmai o evocase; ori, dacă vreți, pe care nu a exclus-o. Dar la fel de bine s-a putut constata și faptul că nu există un consens nici pe excluderea ei din calcul.
Letonia, de pildă, a spart imediat frontul și s-a arătat dispusă în a se implica dacă se va pune problema ca trupe din țări NATO să fie desfășurate pe teritoriul ucrainean.
De semnalat în context că vocea Letoniei nu poate fi tratată ca una ușor irelevantă doar pe motiv că – geografic, economic și militar – nu face parte din categoria „granzilor”. Așa e, nu face parte din această categorie, dar, alături de celelalte două state baltice, sprijinul pe care Letonia îl acordă Ucrainei este sus de tot, raportat la PIB. În plus, Letonia se află în „bătaia puștii”, cum s-ar zice, mai ales în cazul în care frontul ucrainean ar ceda.
Deci, ca substanță, relevanța strategică a unei țări ca Letonia este invers proporțională cu ceea ce poate sugera superficiala aparență.
Apoi, este și faptul că după celebra declarație a lui Emmanuel Macron au mai apărut câteva elemente.
1. Pe de o parte, elemente directe, precum elementul leton, menționat mai sus.
Și tot în categoria „directe” poate fi inclusă mobilizarea imediată a celorlalți vectori relevanți de decizie în politica externă a Parisului, care au întărit intervenția inițială a șefului statului: premierul și ministrul de Externe (care au reluat ideea propriu-zisă a lui Macron), respectiv ministrul de Interne și cel delegat pentru Afaceri Europene (primul a identificat Rusia drept principalul inamic al Franței în prezent, iar al doilea a acuzat Moscova de amplificare a psihozei cu invazia ploșnițelor, invazie care în mod subversiv a fost asociată inclusiv cu sosirea de refugiați ucraineni).
2. Iar pe de altă parte, elemente indirecte.
Aici sunt demne de reținut cel puțin următoarele:
- Cu ocazia unei audieri în Camera Reprezentanților, secretarul american al Apărării, Loyd Austin, a transmis în esență un mesaj fără echivoc: acela că Putin trebuie oprit. Și a spus răspicat: „(…) Sincer, dacă Ucraina va cădea, chiar cred că NATO se va lupta cu Rusia”. Desigur, șeful Pentagonului nu pare să fi mers atât de departe ca Macron, astfel încât să enunțe un imperativ al opririi Rusiei în Ucraina, cu orice preț, inclusiv cu cel al desfășurării de trupe aliate pe teritoriul țării agresate. Având în vedere încărcătura înainte de toate politică a unui asemenea scenariu, nici nu ar fi fost îndreptățit și nici potrivit ca secretarul Apărării să se întindă atât de mult; mai degrabă, acesta e apanajul președintelui, căci el este legitim învestit să dea societății americane, aliaților SUA și Kremlinului însuși un prim semnal de acest tip. Dar în același timp, nici nu poate să treacă neobservat posibilul subtext al afirmației lui Loyd Austin. Cum să eviți o confruntare directă a NATO cu Rusia dacă nu o oprești la timp? Și ce ar însemna să o oprești la timp dacă nu ar fi vorba de oprirea ei tocmai pe frontul din Ucraina. Iar dacă Rusia nu va putea fi oprită prin intervenția indirectă a aliaților, de tipul celei la care au recurs din 24 februarie 2022, atunci se poate interpreta că, în logica celui mai bun scenariu prost, nu se poate exclude total o formulă mai apropiată de ceea ce a zis Macron decât de ceea ce au zis cei ce nu s-au raliat imediat poziției lui. Iar logica celui mai bun scenariu prost ar suna cam așa: decât mai multe cimitire, mai bine unul singur, adică în loc de încă unul sau mai multe teatre de operații pe continent, mai bine să rămână unul singur, limitat strict la localizarea lui în Ucraina.
- Merită totodată remarcat faptul că Parisul se arată tot mai atent la și interesat de situația fluidă din Republica Moldova. În zilele următoare, Franța va găzdui o reuniune a mai multor aliați pentru a discuta o formulă de sprijin sporit pentru Chișinău, în contextul amenințărilor crescânde la care este expus din partea Moscovei.
- Apoi, e și partea cea mai sensibilă a chestiunii armamentului occidental – să li se permită sau nu ucrainenilor să lovească cu el ținte de pe teritoriul Rusiei (și recunoscut, și nerecunoscut internațional)? Recent, Finlanda a făcut limpede că nu se opune ca armele sale să fie utilizate în acest scop. Totodată, Finlanda a invitat Germania roasă de ezitări să-i livreze Kievului rachetele Taurus, iar concomitent Berlinul să lase la latitudinea Kievului cum ar fi oportun să le utilizeze.
- În fine, se poate observa că rușii sunt timorați de perspectiva unor livrări germane de Taurus. Și nu reușesc să își mascheze senzația de teamă, altfel nu ar fi exploatat public înregistrările cu discuția unor oficiali berlinezi pe acest subiect.
Elementele de mai sus au între ele o legătură clară (unele) sau poate mai puțin vizibilă (altele).
Încă este nevoie de elemente suplimentare pentru concluzii categorice cu privire la calculele dinamice și intențiile cristalizate în rândul aliaților cu privire la ce poate fi făcut pentru a întoarce sorții războiului în favoarea Ucrainei. Iar asta, într-un moment în care Kievul se resimte puternic de pe urma blocării ajutorului militar american; blocare pe care Moscova e hotărâtă să o speculeze pe frontul din Ucraina (prin acțiuni militare specifice) și să o vadă intrând în nesfârșite prelungiri (prin acțiuni hibride pe frontul politicii externe).
Cert este însă că ultimele zile au adus suficiente elemente care să indice măcar „posibilitatea” zorilor unui punct major de inflexiune în abordarea occidentală a război ruso-ucrainean, nu pe plan tactic, ci sub aspect strategic.
Pe 26 februarie, Macron a dat un semnal relevant în acest sens, iar prin semnalele diverse care au apărut în siaj, zilele care s-au scurs de atunci până acum nu par să îl fi diluat, ci să-i fi sporit concentrația.
Ce va aduce viitorul mediu și lung? Încă e greu de spus fără a recurge la o doză de interpretare care să facă injust de atacabilă analiza. Dar este de pariat că viitorul imediat va livra destule elemente noi și concrete care să faciliteze și să credibilizeze decriptarea.
