Mai multe state NATO au reacționat prompt la declarațiile de luni ale președintelui francez, Emmanuel Macron, în care acesta din urmă a evocat posibilitatea ca țările aliate să trimită trupe în Ucraina pentru a împiedica Rusia să câștige războiul.
Țări europene mai mici, dar, la rândul lor, și Marea Britanie, și SUA au precizat că nu există planuri de implicare directă în conflict.
O mențiune similară a făcut și secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg.
De reacționat, a reacționat și Kievul, potrivit căruia poziționarea lui Macron „arată o conştientizare absolută a riscurilor pe care le reprezintă pentru Europa o Rusie militaristă şi agresivă”.
Și totodată, de pronunțat s-a pronunțat și Moscova, care a observat în afirmațiile liderului francez „un element nou, foarte important”, adăugând totodată că „în acest caz, nu ar trebui să vorbim despre probabilitate, ci despre inevitabilitatea (unui conflict direct)”.
Un prim și interesant aspect legat deopotrivă de declarația lui Macron și de replicile pe care le-a provocat este acela că au dreptate toți.
- Au dreptate și liderii care susțin că acum nu există planuri de angajare directă în conflict. Până una-alta, poziția oficială a statelor și a alianței este aceea de a ajuta indirect Ucraina, iar această poziție nu a fost amendată până acum.
- Și președintele francez (alături de premierul său, care i-a reiterat spusele), căci el vorbește de o posibilitate, nu de planuri, de un orizont de timp asignat unui oarecare viitor, iar nu prezentului palpabil. Iar posibilitatea, în general, nu trebuie niciodată exclusă nici din calcule, nici din discurs. Pe timp de pace, când situația este în general mai stabilă, posibilitatea unui scenariu sumbru este luată în calcul și se vede asta din măsurile de precauție care sunt luate, deschis ori în surdină. În cazul NATO și a țărilor NATO, decenii la rând înainte de acest război, posibilitatea unui conflict direct cu URSS/Rusia a fost mereu pe radar, dovadă măsurile și politicile menite să pregătească țările pentru o asemenea posibilitate și să descurajeze URSS/Rusia de la a transforma posibilul în actual. Pe timp de război deja, când situația devine în mod natural fluidă, posibilitatea nu doar că rămâne inevitabil pe radar, dar faptul că e luată în calcul chiar și dacă nu e rostită se vede încă și mai ușor decât pe timp de pace (cum? prin măsurile mult „mai active” de prevenție și pregătire).
- Dreptate are și Ucraina să sesizeze în spusele lui Macron „o conștientizare absolută”, având în vedere cum arată imaginea de ansamblu în acest moment: pe fondul slăbirii ajutorului indirect la care s-au angajat Europa și America față de Ucraina, armata rusă începe să recâștige inițiativa strategică pe front, iar armata ucraineană face economie la muniție și în defensivă, și în ofensivă. În plus, dacă nu se va schimba ceva în mod semnificativ, în materie de flux și consistență a sprijinului aliat pentru Ucraina, crește de la sine riscul ca războiul să se prelungească, rușii să ocupe suprafețe însemnate de teritoriu ucrainean și/sau să lărgească frontul chiar dincolo de Ucraina.
- În fine, au dreptate și rușii să observe că Macron a venit cu ceva „nou” și „foarte important”. Simpla evocare a posibilității de a angaja trupe NATO, făcută de liderii (președinte și premier) unui membru-cheie al NATO sparge unul dintre cele mai solide tabuuri ale Occidentului în cursul acestui război (și, vorba aia, tabuuri au fost multe, iar cele care au fost până acum aneantizate au avut această soartă doar cu mari întârzieri și cu mari rezerve).
Un al doilea aspect nu mai puțin interesant și relevant este acela că evocarea posibilității maximaliste (o eventuală angajare directă în războiul ruso-ucrainean a unor trupe din țări NATO) a venit de la Paris.
Se poate spune că nu este o întâmplare, având în vedere cel puțin trei elemente:
- În acest moment, dată fiind blocarea ajutorului american pentru Ucraina, în Congresul SUA, leadership-ul absolut al Washingtonului în chestiunea livrărilor de armament către Ucraina este pus sub semnul întrebării. Inevitabil, povara compensării cade într-o proporție fantastic de mare asupra Europei. În acest spațiu gol, creat momentan de SUA, s-a ivit, așadar, o oportunitate în primul rând politică, pentru Europa, de a se afirma ca jucător de prim calibru, după ani și ani în care profilul său strategic s-a tot subțiat.
- Asta nu înseamnă că toți europenii sunt dornici sau pregătiți de acest tip de afirmare, dar e un fapt cunoscut că Franța, în mod tradițional, tânjește după un upgrade de vizibilitate și de rol strategic.
- Iar în mod particular, Macron a semnalat constant acest lucru, de pildă ani și ani la rând când a plecat pentru o autonomie strategică a Europei. Chiar evenimentul la care a rostit celebrele vorbe despre celebra posibilitate este o reflectare a interesului francez de a fi solist în siajul derulării războiului ruso-ucrainean. La început, liderul de la Paris a încercat asta vorbind constant cu Putin, pentru a se plasa ca vector major al negocierilor de pace. Când a înțeles în sfârșit că această pistă e moartă, Macron a adoptat o postură mai puțin ambiguă, care a dus la o tot mai categorică poziționare în favoarea Kievului și care a culminat cu declarația care stârnește azi atâtea comentarii. De altfel, Parisul a semnalizat greutatea pe care o acordă acestui moment inclusiv prin faptul că s-au pronunțat pe chestiunea posibilității trimiterii de trupe și președintele, și premierul, astfel încât să nu rămână loc de dileme și de refugii tactice în interpretare.
Un al treilea aspect interesant și relevant al declarației lui Macron (și a premierului Attal) ține de faptul că a fost spartă cea mai groasă gheață. De acum încolo, nicio raportare la războiul ruso-ucrainean nu mai poate face abstracție de eventualitatea neagră enunțată de Paris. Într-un fel, Macron a făcut un bine masiv, căci pregătește psihic publicul occidental și pe liderii politici din acest spațiu pentru un lucru pe care nu și-l dorește nimeni, dar care nu înseamnă că indezirabil fiind este și imposibil.
Desigur, pentru asta nu e suficientă o singură declarație și nici doar un „activist” ca Macron, dar important este că a deschis acest orizont și că a făcut-o de o manieră care obligă măcar la a medita; la a medita mai ales asupra faptului că se impune o abordare de și mai mare substanță a ajutorului indirect pentru Ucraina, tocmai pentru a putea evita situația teribilă în care ar deveni imperativ un ajutor direct (cu trupe).
Putem identifica în demersul lui Macron și un semnal de forță de care occidentalii aveau nevoie, dar pe care nimeni din rândul lor nu îndrăznise să îl dea. E totodată un semnal de putere adresat și Moscovei, într-un moment în care aceasta din urmă se bucura de ceea ce vedea la Washington și se mulțumea să creadă despre Europa ceea ce se obișnuise să creadă dintotdeauna: că e letargică, lipsită de curaj, incapabilă de inițiativă.
Al patrulea și ultimul aspect ce merită abordat e mai degrabă o chestiune de bun simț.
Dacă Ucraina, slăbită de lipsa unui masiv și indiscutabil ajutor occidental indirect, cedează sub greutatea Rusiei, atunci rămân două variante: fie țări sau țările NATO se implică direct, cu trupe proprii, pentru a împinge armata rusă între frontierele Rusiei; fie europenii vor trăi sub un sufocant diktat rusesc pe continent.
Ambele variante presupun costuri care azi încă nu există, dar a doua variantă va fi infinit mai costisitoare decât prima.
De aceste două variante, azi vorbim doar ca de posibilități. Dar dacă sprijinul pentru Ucraina va persista în modul schilod în care el a ajuns acum – când ajutorul american nu curge la nivel optim, iar cel european înregistrează atâtea sincope – va veni destul de rapid momentul unei alegeri definitive și definitorii.
Asta a spus, în esență, Macron, indiferent ce alte elemente de subtext pot fi decelate în declarația sa.
Pentru SUA, o prăbușire a Ucrainei sub presiunea rusă ar fi o complicație strategică fără margini (prin ceea ce ar urma în Europa; prin ceea ce ar putea apărea, în acest siaj, din partea celeilalte amenințări majore – China; prin ceea ce ar mai putea apărea într-un Orient Mijlociu care deja atinge un nou vârf de incandescență). Dar pentru europeni, ar fi nu o complicație, ci un calvar; un calvar căruia i s-ar adăuga și ceea ce ar decurge din complicația strategică a SUA pe linia China.
Altfel spus, europenii sunt invitați să acționeze sau să se resemneze. Macron a insistat, public de data asta, pe prima variantă. Și a îndemnat, practic, țările de pe bătrânul continent să acționeze profilactic în sprijinul Ucrainei indiferent de modul în care Washingtonul poate sau e dispus să o facă, azi sau mai târziu.
A procedat corect, având în vedere contextul. Și a procedat oportun, având în vedere posibilitățile reale (militare, economice, tehnologice) pe care le au țările de pe continent, mai ales dacă vor da dovadă de o reală sinergie.
Rusia imperialistă poate câștiga în Ucraina doar dacă este lăsată să câștige.
Macron nu doar că înțelege asta, dar în sfârșit a îndrăznit să o afirme franc.
Cumva, a resetat abordarea europeană a războiului ruso-ucrainean și bine a făcut!
Să nu fim timizi! România are toate argumentele pentru candidatura lui Iohannis la șefia NATO
