Zone comerciale, zone pietonale, zone rezidențiale, zone centrale, intersecții de bulevarde, spatii de agrement. Luni dimineață, definiția pe care o dă Moscova „obiectivelor strategice” s-a dovedit încă o dată una extrem de largă.
Ca de atâtea alte ori în cursul acestui război, la adăpostul tirului masiv, executat de la distanță, și al unei retorici a Kremlinului, care enumeră selectiv țintele avute în cătare, Rusia și-a făcut pe 10 octombrie numărul „obișnuit” în tentativa sa de exterminare a populației ucrainene și a ideii de națiune ucraineană.
În ciuda numeroaselor similitudini cu episoade anterioare de bombardament rusesc fără discernământ, de data asta există totuși o diferență specifică. Ea își trage seva din faptul însuși că operațiunea de luni fusese concepută ca un răspuns la avarierea Podului Crimeea, din zorii zilei de sâmbătă, 8 octombrie. Iar de aici se deschid câteva întrebări de bun simț.
- A fost un pas reușit?
- Care este valoarea militară a demersului și rezultatului?
- Ce ne spune raidul de luni despre capacitatea lui Vladimir Putin și a armatei ruse de a mai fi convingători că au o strategie și că mai pot?
Precum întrebările, răspunsul nu e nici el deloc complex.
Probabil că, sectorial, unele aspecte ale rezultatului bombardamentelor de luni vor rămâne ferite de ochii publicului, interesul strategic dictând și Moscovei, dar și Kievului să nu tragă toată cortina. Dar ceea ce s-a văzut este deja suficient. O ripostă atât de dezlânată la o lovitură încasată anterior atât de chirurgical circumscrisă geografic și ca valoare strategică în economia întregului război e limpede că nu prezintă caracteristicile unei reușite. Fie din imposibilitatea de a selecta ținte de autentică valoare militară, fie din imposibilitatea de a le atinge (în cazul teoretic că ele ar fi putut fi selectate), Moscova a lăsat impresia că a tras sperând că lărgind în mod criminal spectrul va nimeri și acul din carul cu fân. Iar acesta e scenariul pozitiv. Scenariul negativ și mult mai realist este acela că Rusia trebuia să răspundă cumva, de ochii lumii de afară și a celei de dinăuntru, la umilința și șocul strategic reprezentate de avarierea conexiunii sale premium cu Crimeea anexată ilegal.
Apoi, e limpede că marea putere rusă este ireversibil incapabilă să se apropie. Să se apropie cu forțe masive și pe nesimțite de țintele cu adevărat valoroase pentru mersul războiului, care există din belșug în Kiev și nu numai. Nu se poate explica altfel opțiunea pentru foc masiv, dar la întâmplare. Nu se poate explica altfel faptul că unei lovituri în inimă, rușii au răspuns cu o cotonogeală. Cu siguranță Putin și acoliții sunt la fel de conștienți ca noi că la ceea încasaseră sâmbătă, s-ar fi impus ca luni, dacă nu deja de duminică, să răspundă pe măsură de precis. Faptul că nu au procedat cum au procedat nu e semn de necunoaștere, ci de impotență. Trupele ruse nu pot mai mult. Și pe zi ce trece, pot tot mai puțin.
Până la urmă, raționamentul e simplu. Ucrainenii au nevoie de crearea unor oportunități pentru avansul în est și sud, au pe agendă recucerirea Crimeei, au nevoie de scoaterea din luptă a cât mai multe forțe ruse și au nevoie de administrarea constantă a unor șocuri menite să demoralizeze trupele rusești și să demobilizeze cetățenii ruși care susțin invazia sau pe cei care sunt eligibili pentru mobilizarea decretată de către dictator. Privită astfel, avarierea Podului Crimeea răspunde din plin tuturor imperativelor de război enumerate mai sus. În ce măsură, de partea cealaltă, ploaia de rachete ajută Moscova să își atingă obiectivele strategice – oprirea contraofensivei ucrainene, recuperarea teritoriilor pierdute, câștigarea de noi teritorii și abolirea conducerii de stat de la Kiev? Ei bine, în niciun fel. Ca atare, dincolo de scheletica valoare de PR și de îngroșarea dosarului de crime împotriva umanității comise de partea rusă, Moscova în loc să rezolve ceva în curtea vecinului , a mai dizolvat ceva în propria ogradă.
În fine, faptul că Vladimir Putin însuși a apărut video spunând că a răspuns, schițând parșiv cum și trăncănind câteva amenințări suplimentare, e oare de ajuns pentru a compensa deficitul de credibilitate de care suferă tot mai periculos pentru propria piele el și forțele sale armate? Nu este. Niciun video și nicio intervenție personală nu au valoare în sine.
În cazul de față, apariția televizată a dictatorului, altfel greu de deranjat, e mai degrabă de clătinat, nu de echilibru, de vulnerabilitate, nu de forță, e semn că doare personal ceea ce s-a întâmplat sâmbătă și este semn că e conștient că, în Rusia, zeci de milioane de perechi de ochi înțepați de șoc s-au îndreptat mai degrabă în direcția lui decât a podului prăbușit și-n flăcări.
După oribilele, dar irelevantele strategic bombardamente de luni, Rusia rămâne ce a fost și nu va fi niciodată ceea ce s-a tot amăgit c-ar fi. Rămâne o putere criminală și nu va fi cu adevărat o mare putere.
Precum dictatorul ei, țara condusă de Putin e bolnavă, neputincioasă și în declin accentuat. Un adevăr pe care nicio tornadă de rachete nu îl va mai putea dilua.
