<< Ceea ce te izbește când ajungi în Siria este liniștea. În urma a două cutremure mari, produse săptămâna trecută, zgomotul ambulanțelor și camioanelor de salvare din sudul Turciei a fost asurzitor. Chiar peste graniță, însă, în orașul sirian Jandaris, liniștea era stranie >>, notează The Economist.
<< La cinci zile după cutremure, nici un ajutor internațional nu ajunsese la Jandaris. Aproape niciun echipament de salvare nu era disponibil pentru a-i scoate pe cei îngropați. Căștile Albe, o forță voluntară de răspuns în situații de urgență, apărută în timpul războiului civil din Siria pentru a extrage oameni din clădirile bombardate, fac tot posibilul, dar sunt solicitate la maximum.
Jandaris face parte din ultima porțiune rămasă din teritoriul sirian deținută de forțele rebele, dintre care unele luptă cu președintele Bashar al-Assad de mai bine de un deceniu. Enclava, unde s-au produs o mare parte din pagubele cauzate de cutremurele de săptămâna trecută, se întinde de-a lungul graniței de nord-vest a Siriei cu Turcia și găzduiește 4,5 milioane de oameni. Căștile Albe au doar 3.000 de voluntari.
Pe unele dintre străzile în ruine din Jandaris nu am văzut un singur suflet; pe altele, câte o persoană scormonind prin dărâmături în timp ce aștepta sosirea ajutorului. Localnicii au spus că sunt bântuiți de amintirea țipetelor de sub beton, dintre care multe s-au stins înainte chiar ca un efort de salvare adecvat să poată începe.
Unul dintre aceste strigăte a venit de la un băiat de 14 ani, pe nume Mouaz. Dormea profund atunci când pământul de sub el a început să tremure, la primele ore ale dimineții de luni.
Intrat în panică, a început să alerge spre ușa din față, apoi și-a dat seama că nu va ajunge acolo la timp. Și-a văzut părinții și frații îndreptându-se spre subsol și i-a urmat. Apoi totul s-a întunecat. În orele care au urmat, a fost când conștient, când inconștient. Tot ce conștientiza atunci când era treaz era durerea chinuitoare din picior. Rămăsese prins între dărâmături de la brâu în jos. O placă de beton aterizase atât de aproape de fața lui încât abia putea respira.
Afară, deși nu știa, unchiul său, Mohammed, săpa cu mâinile goale, străduindu-se să audă semne de viață din mormanul de beton și metal. Mohammed a continuat, prin orele înghețate, îndepărtând câte o bucată de moloz. În prima zi, a reușit să-l salveze pe fratele de șapte ani al lui Mouaz. În a doua zi au venit niște vecini cu lopeți, să-l ajute. Au trecut trei zile până când Mohammed a reușit să atragă atenția Căștilor Albe. Au ridicat bucăți din clădirea distrusă și, în cele din urmă, Mohammed a reușit să distingă sunetul slab al vocii nepotului său.
Ca mulți alții, familia lui Mouaz venise în nord-vestul Siriei, în 2018, pentru a scăpa de campania de bombardamente dusă de Assad și aliații săi ruși. S-a născut în Harasta, un oraș din suburbiile de est ale Damascului. Când au izbucnit protestele antiguvernamentale acolo, în 2011, el era doar un copil mic. În câteva luni, revolta s-a transformat într-un război civil sângeros. Suburbiile de est au devenit un bastion pentru rebeli, iar armata lui Assad a sigilat zona.
Primele amintiri ale lui Mouaz sunt despre o viață trăită în timpul asediului de cinci ani. El și frații săi și-au petrecut cea mai mare parte a copilăriei adăpostindu-se de bombe. Erau prea speriați de bombardamente pentru a merge la școală – clădirile civile erau atacate în mod obișnuit de forțele lui Assad. Uneori se strecurau la casa profesorului lor pentru a face lecții. Foarte ocazional era destul de calm pentru ca ei să joace fotbal pe stradă. În 2018, cu o lună înainte ca familia să fugă, fratele mai mare al lui Mouaz, Abdulrahman, care avea 11 ani, s-a gândit să profite de un moment de liniște pentru a ieși și a cumpăra ceva de mâncare. A avut loc un atac aerian în timp ce se afla pe drum, iar familia nu l-a mai văzut niciodată.
În martie 2018, locuitorilor prinși în asediu li s-a oferit o înțelegere: puteau să-și lase în urmă casele și să ia un autobuz către nord-vestul controlat de rebeli; sau puteau rămâne și suferi consecințele. În trecut, astfel de tranzacții fuseseră preludiul unui atac îngrozitor, iar familia lui Mouaz a acceptat oferta de a merge în nord.
Mouaz nu vroia să-și lase prietenii în urmă, în ciuda tuturor greutăților, dar a înțeles decizia familiei sale. Tatăl său, Radwan, care înainte de război avusese o afacere de prelucrare a pielii în Harasta, s-a chinuit la început să-și găsească de lucru, iar în cele din urmă a deschis un magazin alimentar în Jandaris.
Viața era încă grea. Diferite grupuri armate concurau pentru controlul regiunii de nord-vest (Jandaris este condusă de o miliție loială Turciei). Chiriile erau exorbitante, deoarece milioane de refugiați din alte părți ale Siriei încercau și ei să-și găsească o casă acolo. Dar Mouaz și familia lui au reușit să-și refacă viața și să rămână apropiați; unchiul său, Mohammed, care părăsise Harasta cu ei, locuia la mică distanță cu mașina. Copiii s-au întors la școală. Pentru prima dată în ultimii ani, Mouaz s-a simțit în siguranță.
Pe 6 februarie, Mouaz și-a petrecut seara ajutându-și tatăl în magazin, apoi s-a culcat. Câteva ore mai târziu, două plăci tectonice de sub pământ au tresărit. În momentul în care a fost scos, mama, tatăl, sora și unul dintre frații săi erau morți.
Se estimează că cel puțin 35.000 de oameni au fost uciși până acum în urma cutremurului, dintre care peste 5.000 în Siria. O parte din motivul pentru care bilanțul este mai mic pe partea siriană a graniței este acela că mulți dintre oamenii de acolo erau refugiați care trăiau în corturi.
Devastarea adusă comunităților de aici este imensă și înfricoșător de nediscriminatorie. O fetiță nou-născută, scoasă de vie din dărâmăturile din Jandaris, a dat lumii o imagine de speranță. Dar la doar câteva străzi de casa ei am întâlnit un bărbat pe nume Ahmad, care și-a găsit copilul de 20 de zile zdrobit de o cărămidă. Aproximativ 4.000 de familii din Jandaris și-au pierdut casele, mi-a spus primarul. Turcia a donat niște corturi, dar mai sunt doar 1.200.
Ajutorul a ajuns lent în părțile controlate de guvern ale Siriei, dar asta e nimic în comparație cu izolarea unor locuri precum Jandaris. O serie de factori politici au împiedicat livrarea ajutoarelor către nord-vest. Unul este Națiunile Unite. În timpul războiului, Rusia, aliatul Siriei în Consiliul de Securitate al ONU, și-a folosit dreptul de veto pentru a interzice livrările internaționale de ajutor în zonele controlate de rebeli prin toate punctele de trecere, cu excepția unuia singur, care a fost avariat de cutremur. Jandaris a fost izolat nu numai de proviziile necesare pentru a ajuta victimele cutremurului, ci și de bunurile de bază de care depindea deja populația săracă, cum ar fi laptele praf pentru bebeluși. La o săptămână după cutremure, ONU a anunțat că Assad a fost de acord să permită ajutorul prin alte două puncte de trecere, deși încă nu este clar când vor începe livrările.
În Jandaris sentimentul de abandon era omniprezent. „Toată lumea este împotriva noastră”, spune Ahmad Yassen, în vârstă de 30 de ani. „Am stat în fața unui dictator și ne-am cerut drepturile și, în schimb, am fost bombardați și apoi abandonați din nou și din nou”.
L-am întâlnit pe Mouaz într-un spital din orașul Afrin, din apropiere, tocmai când absorbea enormitatea a ceea ce i se întâmplase. „Mă simt ca un străin pentru mine”, a spus el. „Nu am pe nimeni acum”. În mod uimitor, singura accidentare fizică pe care a suferit-o a fost un picior rupt.
În timpul conversației noastre, Mouaz a fost mai stoic decât e obișnuit pentru vârsta sa, afișând chiar și o jumătate de zâmbet atunci când a descris momentul în care a fost salvat. „Am simțit că mă nasc din nou, când am văzut lumina”, afirmă el.
Unchiul său, Mohammed, stă zi și noapte la patul lui. Mouaz îi este recunoscător pentru prezența sa. Mohammed spune că a primit cu calm vestea despre pierderea familiei sale, așa cum probabil că doar un copil al războiului din Siria o poate face. „El înțelege”. >>
România, prima ţară din UE care a trimis Siriei ajutoare prin Mecanismul de Protecţie Civilă
