Franța, după cum se știe odată cu anunțul de joi, va avea un nou premier, evitând astfel să plonjeze în modelul belgian al unei tergiversări neverosimile.
Înainte de toate, merită fixată poza de ansamblu a finish-ului, cu aritmetica lui sinusoidală și chiar cu ironiile aferente:
- La alegerile legislative din iulie, coaliția de stânga (NFP) a ieșit pe locul întâi, dar cu un scor insuficient pentru a și deține majoritatea în Adunarea Națională și deci de a forma singură guvernul.
- Extrema dreaptă (RN) a învins în primul tur, ocazie cu care în spectrul politico-electoral francez au explodat temerile că tandemul Le Pen-Bardella poate visa, cu șanse, la o majoritate absolută, după votul din turul doi. Însă tradiția barajului republican contra extremei drepte a funcționat aproape de superlativ, mobilizarea stângii, centrului și dreptei republicane reușind, în runda finală, să coboare RN pe locul trei (deși trebuie amintit că în iulie 2024 RN a obținut un număr record de fotolii, raportat la toată istoria sa).
- În fine, în cele două luni care au urmat scrutinul, guvernul macronist, condus de Gabriel Attal, a rămas la butoanele țării strict pentru administrarea treburilor curente, iar peste vară șeful statului s-a impus ca solist în căutarea, selectarea și negocierea numelui viitorului premier, ca și în stabilirea tempoului în care s-a derulat acest demers. De reținut că macronștii obținuseră la legislative un oarecum nesperat loc secund (deopotrivă semnificativ sub scorul înregistrat în 2022 și semnificativ peste ceea ce sugerau nu puține prognoze pentru iulie 2024).
- În fine, Michel Barnier, premierul ales de Emmanuel Macron la începutul toamnei, nu provine nici din rândurile coaliției clasate pe locul întâi, nici din rândul grupării de pe locul 2, nici din partidul ajuns pe locul 3. Michel Barnier provine din formațiunea care a terminat cursa pe locul 4, LR, partidul fostului președinte Nicolas Sarkozy.
De ce și de când Barnier
Înainte de toate, Emmanuel Macron a căutat un nume pe care să îl și poată învesti. Altfel spus, un nume la adresa căruia să nu existe amenințarea unei moțiuni de cenzură a priori, care să se bucure de majoritate. Asta a fost esența misiunii lui Macron.
Michel Barnier nu fusese nicidecum prima opțiune a președintelui, iar după cum subliniază acum destui comentatori francezi, în urmă cu două luni nici nu era de imaginat că Michel Barnier ar putea fi în general o variantă (venea de pe locul 4, criticase dur guvernul Attal, încercase în 2022 să îl concureze pe Emmanuel Macron la prezidențiale, deși nu reușise nici să treacă de primarele din propriul partid).
Alte nume acaparaseră, însă, prim-planul desemnării în funcția de prim-ministru.
NFP avansase de ceva vreme propunerea sa oficială: Lucie Castets. Macron a șters-o rapid de pe listă având în vedere că NFP nu îi și securizase poziția cu o majoritate parlamentară, astfel încât să nu fie victima unei moțiuni de cenzură a priori. Iar NFP s-a încăpățânat să rămână pe această propunere, cu rezultatul-eșec, binecunoscut azi. Probabil că merită evocată și o urmă stridentă de tentație intimă a lui Macron de a găsi un premier clar de dreapta.
În ultimele zile, însă, metabolismul politic de la Elysee s-a accelerat, context în care au bătut tobele pentru doi noi, dar robuști, “alergători”. Robuști, dar și fără șanse:
- Întâi, tobele au bătut pentru un fost premier de stânga, Bernard Cazeneuve (sub președinția Hollande). Dar acum, când Macron l-a avut în vedere, Cazeneuve nu a avut sprijinul… stângii. Iar stânga, procedând astfel, a rămas cu ochii în soare – și fără L. Castets, și fără B. Cazeneuve.
- Apoi, tobele au bătut pentru un fost ministru de dreapta, Xavier Bertrand, din zona Sarkozy. RN însă a amenințat din start că va opune moțiune de cenzură instantaneu.
Ca atare, în doar câteva zeci de ore, au apărut și au picat, fulgerător, două variante aparent consistente, dar în realitate fără vreun efect.
În cele din urmă, s-a ajuns la a treia și, de data asta, ultima, Michel Barnier.
Stânga strânsă sub cupola NFP a sărit în aer de nervozitate și a anunțat că îl va cenzura automat pe Barnier. În schimb, RN a anunțat că îi dă o primă șansă.
Ceea ce a anunțat stânga (NFP) e irelevant, căci nu poate strânge o majoritate care să și doboare un guvern Barnier. Ceea ce a anunțat extrema dreaptă (RN) e foarte relevant întrucât are forța de a forma o majoritate care să îl doboare. Făcând cunoscut, public, faptul că nu intenționează asta, i-a dat practic undă verde președintelui Macron pentru a merge mai departe pe drumul apucat.
Grabă sau nu, cu formarea cabinetului?
Mai degrabă grabă, dar nu din constrângeri constituționale, ci din calcul politic.
În Franța celei de-a cincea republici, formarea unui guvern poate dura zile sau poate dura săptămâni, chiar luni, căci nu există un termenul-limită propriu-zis.
Dar și viitorul premier Barnier, și președintele Macron simt urgența de a acționa pe cât de rapid posibil. În primul rând, există urgența adoptării bugetului de stat, până la 1 octombrie. Apoi, din punct de vedere politic, la modul general, pentru Macron ar fi un avantaj strategic, iar nu doar tactic, să vadă guvernul instalat cât mai grabnic, măcar pentru a disipa reproșurile și angoasele create de faptul că s-au scurs deja două luni de la alegeri, iar oamenii vor să vadă totuși pe cineva lucrând cu normă întreagă la Matignon. Și oamenii mai vor să vadă că după ce ei și-au făcut treaba, votând masiv contra extremei drepte, în turul doi, își fac treaba și președintele, și partidele din arcul republican, punându-se odată de acord asupra unei soluții guvernamentale practice și rezonabile.
Lamentările stângii, frânarul troțkist
Din iulie, stânga franceză clamează 24/24 victoria în alegerile legislative, iar pornind de la asta acuză faptul că a fost furată prin opțiunea lui Macron pentru Barnier.
Dar stânga, totuși, nu a câștigat alegerile. Ea este încarnată azi de o coaliție relativ pestriță de formațiuni prea firave pentru a merge în alegeri pe cont propriu. S-au unit, au obținut un rezultat bun, dar nu optim, căci nu le asigură nici pe departe majoritatea în Adunarea Națională. Iar fără majoritate înseamnă că rezultatul e victorie și nu prea.
Apoi, stânga franceză de azi e suficient de toxic impregnată de tabăra (LFI) lui Jean Luc Melenchon și de spiritul ei, așadar de extrema stângă. Asta o face sinucigaș de refractară la flexibilitate de context și compromisuri politice raționale care să o propulseze la guvernare, așadar care să îi asigurare în prealabil o majoritate parlamentară.
Și s-a văzut cel mai bine toată această inflexibilitate atunci când în cărțile lui Macron a intrat, pentru o vreme, numele lui Bernard Cazeneuve.
Stânga a refuzat să sprijine aceasta numire și e de menționat în context că rădăcinile acestui gest merg mult în urmă, spre anii în care Melenchon și Cazeneuve deveniseră antagonici, așa cum au rămas și azi.
E drept, Cazeneuve nu are nicio dragoste pentru stânga radicală, iar Melenchon, atât de influent în sânul NFP-ului actual, nu are nicio dragoste pentru altceva.
Dar tocmai asta trebuie înțeles din manevrele lui Macron, din vară și de acum: insistența de a anula orice șansă ca radicalismul (de stânga ori de dreapta, al lui Melenchon ori Le Pen) să ajungă la guvernare.
De altfel, se poate trage azi rezonabila concluzie că troțkistul Jean Luc Melenchon poartă pe umeri o mare parte din toxica responsabilitate de retezare a punților stângii în drumul spre Matignon. Printre altele, în vară, în primele minute de după anunțarea rezultatelor turului doi, Melenchon a ieșit primul la tribună, clamând nu doar o victorie completă, deși era doar pe jumătate, ci și anunțând că nu se va negocia nimic, ci va conta programul și nimic altceva decât programul. Azi, blocajul stângii e evident și își are izvorul și în acea abordare originară din iulie.
Or, așa ceva, “programul și nimic altceva decât programul”, venind din gura extremistului Melenchon, a aprins inevitabile sirene, iar asta, foarte probabil, nu doar la Elysee.
Barnier, evident de dreapta, dar și iremediabil izolat de stânga?
Izolat, da. Iremediabil, nu neapărat.
Înainte de toate, profilul lui Michel Barnier spune câteva lucruri demne de reținut nu numai despre el, ci și despre ceea ce se așteaptă de la el.
De cinci decenii în politica mare a Franței (parlamentar, ministru, aspirații de prezidențiabil), Barnier are totodată o vechime și o experiență de invidiat inclusiv în politica continentală.
Nu doar că a fost comisar european, dar a fost și negociatorul UE pentru Brexit, parcurs care a lăsat în urmă amintiri care îi fac reală cinste.
Se bucură în mod larg de aprecieri pentru înclinațiile sale spre negocieri complexe și fără complexe și spre ajungerea la acorduri decente pentru toate părțile. Iar azi, se speră de la el că aceste calități, deja probate, pot fi soluția pentru un slalom eficient printre obstacolele numeroase și masive din politica internă franceză.
De pildă, acum una dintre întrebările-cheie este în ce măsură premierul Barnier poate găsi intersecții lucrative cu stânga atât de frustrată de situația în care singură s-a pus și totodată atât de a priori ostilă lui?
Câteva elemente din trecutul său sugerează că ar fi o muncă titanică, dar cu șanse ridicol de mici.
La începutul anilor ’80, ca parlamentar, Barnier a votat împotriva unui proiect de lege al stângii, de eliminare a discriminărilor la adresa homosexualilor. Dar la vremea respectivă, așa votaseră aproape toți colegii săi de dreapta din partid (legea însă a trecut). Acesta e un exemplu de asperități între stânga de azi și “vechiul” Barnier, dar mai sunt și altele.
Iar azi, stânga are o problemă aparent insurmontabilă și cu faptul că RN l-a tolerat pentru numirea în funcție, ca și cu faptul că exprimă poziții clar de dreapta pe teme precum migranții, ori pe teme economice. De pildă, sub nicio formă nu vrea abrogarea reformei pensiilor, ba din contră, în 2021 poziția sa fusese chiar mai îndrăzneață în privința ridicării pragului decât ceea ce a obținut Macron (65 de ani față de 64). În schimb, ca premier se arată deschis la o discuție despre cum poate fi îmbunătățită acea reformă cu greu reușită. Și, inevitabil, cântărește destul de greu faptul că partidul său a ieșit pe locul patru, iar stânga a terminat legislativele anticipate pe primul loc. Atât de pornită este stânga împotriva lui Michel Barnier, încât prim-secretarul PS (stânga tradițională), Olivier Faure, spunea deunăzi că niciun membru de partid nu va intra în acest guvern.
Așadar, nu sunt deloc puține și nici de suprafață elementele care mai degrabă separă.
Pe de altă parte, același Michel Barnier a avut de-a lungul timpului câteva poziționări perfect congruente cu poziționări de prim rang ale stângii.
Are în centrul preocupărilor sale mediul înconjurător. A scris o carte pe tema asta, a fost adoptată o lege care îi poartă numele, tot pe tema asta. Iar în scurta sa declarație ocazionată de anunțul numirii sale ca premier, a vorbit de o “datorie de mediu” , ceea ce cu greu poate fi trecut cu vederea când vine de la un politician de dreapta și în contextul teribilului dosar contemporan al schimbărilor climatice.
Totodată, există comentatori care văd posibilă o oportunitate de inițiere cel puțin a unui punct de contact între viitorul premier și stânga franceză via fostul președinte François Hollande.
În mandatul acestuia din urma, Barnier a avut un mandat de comisar european, iar presa franceză a semnalat deja că anturajul celor doi consideră că există relații cordiale între fostul șef de stat și fostul comisar.
Iar fostul șef de stat (François Hollande) a dobândit o greutate politică suplimentară urmare anticipatelor legislative decretate în vară de Macron, căci Hollande a fost ales ca deputat în Adunarea Națională.
Așadar, cel puțin pe moment, se poate spera, cu precauție desigur, că ușile stângii nu îi sunt total închise lui Barnier, acest gaullist social, cum este îndeobște etichetat.
În plus, acesta din urmă ar avea tot interesul personal, politic și practic ca lucrurile să evolueze pozitiv în relația sa cu stânga. Toleranța ridicată a extremei drepte fața de el e oportună acum, la instalare, dar rămâne o sabie cu două tăișuri, întrucât pe parcurs Barnier va depinde exagerat de mult de grațiile RN. Iar în politică, grațiile se pot schimba de la o zi la alta.
Chiar dacă nu a făcut-o a priori, partidul lui Le Pen și Bardella poate iniția oricând o moțiune de cenzură contra guvernului Barnier și are șanse de a coaguleze o majoritate cu care să îl doboare.
Printr-o eventuală strângere a relațiilor măcar cu o parte a aleșilor de stânga, Barnier poate ajunge în poziția de a arbitra parțial și el arbitrajul total pe care i-l va face extrema dreaptă pe parcursul mandatului.
Elementele potențiale de intersecție și evidenta cointeresare a sa, în ceea ce privește relația cu stânga sau cu o parte a ei, îl pot ajuta pe Barnier să se plaseze pe poziții ușor mai favorabile decât cele cu care pleacă azi la drum.
Marioneta lui Macron?
Nu puțini comentatori și nu puțini politicieni sunt tentați să vadă în relația Barnier-Macron o relație descentrată, bineînțeles în favoarea președintelui.
Este așa cel puțin în parte, având în vedere faptul că actualul președinte adoră ca lucrurile să iasă așa cum vrea el, nu ezită să se implice oarecum excesiv în treaba altora și, oricum, s-a obișnuit să fie vioara întâi în afacerile sensibile ale țării.
Pe de altă parte, Michel Barnier nu vine de nicăieri, nu a fost inventat de Macron, iar situația Franței nu este una care să îndemne prea ușor la faptul de a te agăța de capricii personale, chiar dacă te cheamă Emmanuel Macron.
Fără îndoială, Michel Barnier va avea tot interesul să livreze, odată instalat în funcția de premier. Iar în arhitectura politică, instituțională și constituțională chiar a Franței, premierul depinde semnificativ de metabolismul relației sale cu președintele, indiferent că ține morțiș sau nu să livreze (dar parcă cu atât mai mult dacă ține).
Însă nu poate fi scăpat din vedere, cel puțin nu în contextul actual, faptul că și președintele însuși este extrem de interesat să livreze, iar din acest punct de vedere relația de dependență are șanse de a curge și în sens invers, deci în mod convenabil și pentru premier.
Într-o formă sau alta, Macron și Barnier sunt împinși de împrejurări să își exercite puterea la maximum, unul față de celălalt, dar și să conlucreze la maximum, unul cu celalalt.
Poate că în 2025, următorul moment în care Macron mai poate dizolva o dată Adunarea Națională, președintele chiar o va face. Dar pana atunci, este imperativ pentru el să ofere imaginea unui șef de stat constructiv în raport cu guvernul căruia, până la urmă, el însuși i-a pus în frunte premierul.
Alegerile din iulie au fost un test major pentru Franța. Mandatul lui Michel Barnier nu va fi mai puțin decât atât.
E ușor de anticipat că Emmanuel Macron va dori să rămână prim solist, dar e de așteptat să nu încerce la modul absurd să rămână și singurul, așa cum era obișnuit. Un indiciu în acest sens e oferit cumva de neologismul care, lansat zilele astea dinspre Elysee, încearcă să se impună pe piață: “coexistence exigeante”, în loc de “coabitation” (sau, cum zic alții, “coalitation”).
