Adversarii democratici ai lui Putin refuză să vadă că regimul său, în forma sa actuală, nu poate fi doborât prin alegeri sau proteste de stradă pașnice – va fi nevoie de forță sau de amenințarea cu violența, scrie în Politico magnatul rus Mihail Hodorkovski, aflat în exil.
<< Destul de des, în comentariile la postările mele în limba rusă – majoritatea lăsate de ruși care trăiesc în Rusia – oamenii scriu că sunt extenuați de toate discuțiile neîncetate de pe rețelele de socializare și că este timpul să facă ceva pentru a răsturna regimul președintelui Vladimir Putin. Adesea îmi sugerează direct să încep să finanțez organizații paramilitare cu sediul în Ucraina, precum Corpul Voluntarilor Ruși sau Legiunea Rusia Liberă.
Dar majoritatea rușilor care trăiesc în străinătate și care îl denunță activ pe Putin se opun oricărei acțiuni violente. De fapt, ei sunt chiar și împotriva apelurilor la acțiuni non-violente din străinătate, deoarece acestea ar putea duce în cele din urmă la violențe în interiorul Rusiei împotriva activiștilor, înrăutățindu-le situația.
Iar rebeliunea condusă de liderul paramilitar Evgheni Prigojin a expus în mod clar această diviziune în gândire.
Încă de la început, insurecția lui Prigojin a avut aspectul unei revolte din interiorul statului mafiot. La început, șeful Wagner nu îl sfida în mod specific pe Putin – el cerea ca ministrul Apărării și șeful Statului Major General să îi fie predați, pentru a se putea ocupa el însuși de ei. Și având în vedere popularitatea lor scăzută în cadrul armatei active, acolo cererea răzvrătitului a fost primită cu înțelegere.
Acestea fiind spuse, Prigojin însuși nu este o figură mai bună sau mai rea decât Putin – reprezintă același tip de gangsteri, același tip de criminali. Cu toate acestea, acțiunile sale au creat o oportunitate pentru o slăbire serioasă a regimului și – având în vedere o confluență fortuită de evenimente – posibilitatea unei schimbări de regim.
Fără un sprijin activ din partea armatei și/sau a populației, „Marșul pentru justiție” al lui Wagner asupra Moscovei era sortit eșecului. Cu toate acestea, dacă oricare dintre ele ar fi sprijinit înaintarea lui Prigojin, forțele politice democratice ar fi putut să înlocuiască regimul slăbit printr-o revoltă în capitală, pe care Putin și cercul său intim o abandonaseră. Și, făcând acest lucru, nu ar fi fost absolut deloc nevoie să îi predea puterea lui Prigojin.
Problema puterii în Rusia se decide la Moscova. Dacă un număr mare de trupe este retras, să zicem, din capitală pentru a se confrunta cu insurgenții în altă parte, iar regimul este demoralizat și fuge, aproximativ 150.000-200.000 de oameni pe străzi – neînarmați – și 10.000-15.000 gata să ia „măsuri active” ar fi suficienți pentru a prelua controlul prin ocuparea clădirilor de stat și a centrelor de comunicații și eliberarea prizonierilor politici. Regimul lui Putin ar putea eventual să piardă controlul asupra agențiilor de securitate, așa cum s-a mai întâmplat o dată în 1991.
De aceea am făcut apel la concetățenii mei să îi ajute pe insurgenții lui Prigojin să ajungă la Moscova și să se înarmeze „pentru mâine”. Dar, din cauza lipsei de pregătire, nu am putut profita de fereastra îngustă de oportunitate pe care ne-o oferea revolta.
Cu toate acestea, este demn de remarcat faptul că nu această nepregătire a fost cea care a stârnit critici acerbe din partea multor reprezentanți ai opoziției, ci însăși ideea de a fi nevoiți să sprijine eforturile unui gangster împotriva altuia pentru a-i slăbi pe amândoi și a prelua puterea prin folosirea forței sau prin amenințarea cu folosirea forței.
Aceasta este o greșeală gravă și este important să o înțelegem și să o depășim în perspectiva unei repetări inevitabile a unor astfel de evenimente în viitor.
În mod semnificativ, mulți tineri din Rusia nu numai că și-au exprimat sprijinul pentru insurecție, dar au fost, de asemenea, indignați atunci când aceasta s-a încheiat. Adică, potențialul revoluționar există; totuși, se pare că acesta nu se află în sfera „vechii” opoziții democratice și trebuie valorificat prin alte mijloace.
Există o lipsă de înțelegere în opoziția democratică – sau, mai exact, un refuz de a recunoaște – că regimul Putin, în forma sa actuală, nu poate fi doborât prin alegeri sau proteste pașnice de stradă; că, pentru a fi eficient, protestul non-violent necesită cele mai înalte niveluri de unitate, iar dacă un regim este pregătit să recurgă la represiune, acțiunile pașnice nu vor duce la mai puține (poate chiar mai multe) victime decât protestele care amenință cu forța.
Opoziția nu pare să înțeleagă că, în circumstanțele actuale, este foarte probabil ca ambele forme de protest să fie necesare și că victimele sunt inevitabile; că este naiv să vorbești despre inacceptabilitatea victimelor în timp ce te lupți cu un regim care a declanșat un război în care se varsă cantități abundente de sânge; că este greșit să credem că, în condițiile totalitarismului, este posibil să se organizeze o astfel de revoltă doar dacă rezistența își are sediul în interiorul granițelor Rusiei (în orice caz, în faza inițială).
Aceasta înseamnă, de asemenea, că pe parcursul acestei lupte, o alternativă la cooperarea cu cel puțin unii reprezentanți ai regimului, oricât de neplăcuți ar fi aceștia, probabil că nu există.
Și, în ciuda celui mai profund respect pe care îl am pentru cei care au decis să lupte de partea Ucrainei, tocmai acest lucru face ca eforturile lor să fie puțin benefice în ceea ce privește schimbarea de regim în Rusia. Poziția lor actuală de „inamic extern” nu servește la facilitarea unei scindări din interiorul sistemului, ceea ce înseamnă că vor rămâne o parte a „factorului extern”, unde rolul lor este extrem de limitat.
Cu toate acestea, dacă ar fi posibil să se depășească ura reciprocă dintre ei și armata rusă, acești insurgenți externi ar putea juca încă un rol important în rezolvarea situației revoluționare actuale.
Merită, de asemenea, să ne întrebăm dacă inițiativele de bază care refuză să participe la proteste asociate cu riscuri pot juca un rol pozitiv în procesul de schimbare a regimului – și, după părerea mea, răspunsul este un nu categoric. Deși se opun condițiilor dictaturii și războiului, inițiativele care exclud riscuri substanțiale pentru participanții lor nu fac parte, în general, din procesul revoluționar. Mai mult, regimul ar putea chiar să se folosească de astfel de grupuri, precum și de altele care își aduc participanții la protestul deschis nepregătiți, limitând capacitatea de acțiune a societății.
Cu toate acestea, activitatea lor este esențială pentru etapele ulterioare – după preluarea puterii -, pentru elaborarea unui model de coaliție care să guverneze țara și să conducă tranziția către democrație. În caz contrar, restabilirea unui model autoritar, precum și supercentralizarea Rusiei vor fi practic inevitabile, prezentând o amenințare reînnoită pentru vecini și pentru lume în general.
Așadar, ce rol poate juca Occidentul în acest proces, în afară de susținerea luptei armate a Ucrainei pentru apărarea independenței?
Ceea ce trebuie să înțeleagă Occidentul este că, atâta timp cât regimul lui Putin continuă să existe, pacea pe termen lung pe continent este imposibilă; că schimbarea acestui regim fără forțe rusești interne și folosirea forței sau amenințarea cu folosirea forței este imposibilă; și că înlocuirea unui autocrat cu altul, chiar dacă acesta din urmă rostește câteva sloganuri democratice, nu va avea un rezultat pozitiv pe termen lung – și nici schimbarea de regim, fie într-o democrație sau în orice alt regim care nu reprezintă o amenințare pentru vecinii săi, fără participarea activă a opoziției democratice din Rusia.
Occidentul trebuie să înțeleagă că, în dorința sa de a conduce procesul revoluționar, opoziția democratică din Rusia va fi obligată să ridice interdicția internă privind utilizarea forței și amenințarea cu utilizarea forței în lupta sa subterană, excluzând doar metodele teroriste extreme; și că, în lumea modernă, o astfel de activitate necesită sprijin tehnologic din partea corporațiilor de comunicații și ca statele occidentale să ridice anumite interdicții.
De asemenea, trebuie să recunoască faptul că o parte din aceste tactici revoluționare va necesita folosirea unui grup de gangsteri de la Kremlin împotriva altuia; că recunoașterea coaliției democratice ca reprezentant politic al părții din societatea rusă care nu susține regimul lui Putin ar fi un sprijin moral substanțial; și că un astfel de sprijin ar permite părții din societatea rusă care este capabilă să acționeze împotriva lui Putin să se unifice mai rapid și mai larg și să accelereze coordonarea cu Occidentul.
În cele din urmă, Occidentul trebuie să ia în considerare faptul că, dacă sunt elaborate cu considerație față de coaliția democratică a Rusiei, sancțiunile – și procedura de ridicare a sancțiunilor – ar putea deveni un element important în stimularea participării la lupta împotriva regimului.
Per ansamblu, este clar că Occidentul a început să realizeze natura existențială a amenințării reprezentate de regimul lui Putin, precum și instabilitatea sa inerentă. Între timp, opoziția democratică rusă se îndreaptă spre acceptarea inevitabilității unei lupte subterane care implică utilizarea forței – sau amenințarea cu utilizarea forței – în timpul viitoarei sale confruntări cu Kremlinul.
Cu toate acestea, aceste două procese au acum o nevoie urgentă de coordonare – sau, cel puțin, de înțelegere reciprocă – pentru ca oricare dintre ele să ajungă undeva. >>
