<< Una dintre ironiile fotbalului modern este că echipele naționale stârnesc pasiuni într-un fel de spectacol carnavalesc de partizanat patriotic. Dar jucătorii sunt în mare parte colegi la echipele de club, vorbesc mai multe limbi și sunt adesea prieteni apropiați în afara terenului, ceea ce îi face avataruri nepotrivite pentru acest tip de șovinism >>, scrie Ian Buruma, pentru Project Syndicate.
<< Contați pe Federația Internațională a Asociației de Fotbal, mai cunoscută drept FIFA, pentru a veni cu un slogan prostesc pentru Cupa Mondială din Qatar: „Football Unites the World”. Un videoclip oficial de promovare îi înfățișează pe Lionel Messi, din Argentina, și pe Neymar, din Brazilia, rostind cuvintele în spaniolă, respectiv în portugheză. Este adevărat? Fotbalul chiar unește lumea?
Desigur că nu. Nici măcar nu unește în interiorul națiunilor. Înapoi acasă, în Brazilia, culorile galben și verde ale echipei au fost cooptate de susținătorii președintelui recent demis, Jair Bolsonaro (susținut de Neymar), ceea ce i-a enervat pe suporterii președintelui Luiz Inácio Lula da Silva, susținut de antrenorul echipei, Tite, și atacantul vopsit în blond, Richarlison.
Ideea că evenimentele sportive unesc popoarele lumii este o veche obsesie care se întoarce în timp până la inventarea Jocurilor Olimpice moderne de către baronul Pierre de Coubertin, în 1896. În mintea baronului, și în mințile a unei serii nesfârșite de oficiali sportivi ar trebui, sportul ar trebui să transceandă politica, tensiunile internaționale și orice altă discordie. Și FIFA subscrie la fantezia unei lumi fără politică, în care conflictul se limitează la terenurile de joc.
De fapt a fost politică însăși alegerea de a organiza turneul din acest an în minusculul și bogatul în petrol Qatar, lipsit de istorie fotbalistică sau dovezi ale unui interes local puternic pentru acest joc. Emirul conducător al țării tânjea după prestigiul unui eveniment global, iar Qatarul avea bani să-l cumpere. Se spune că plicuri groase au fost strecurate în buzunarele oficialilor FIFA cu drept de vot. Și FIFA a fost răsplătită din belșug pentru că a acordat drepturi de difuzare Al Jazeera, canalul TV finanțat de statul Qatar.
Evident, FIFA nu a fost prea deranjată de palmaresul Qatarului în privința drepturilor omului, de abuzul asupra lucrătorilor imigranți și de legile care pedepsesc homosexualitatea – cu siguranță nu mai mult decât îi deranjaseră și în trecut astfel de locuri, unele chiar mai problematice, pe oficialii sportivi internaționali în trecut. La urma urmei, ultimul turneu de Cupă Mondială a avut loc în Rusia, care se afla deja sub sancțiuni internaționale. Și Jocurile Olimpice din 1936 au avut loc la Berlinul lui Hitler.
Dar faptul că micuțul Qatar, prima țară arabă care găzduiește turneul Cupei Mondiale, deține o asemenea influență arată cât de mult s-a schimbat puterea în ultima vreme. Iar FIFA, precum Comitetul Olimpic Internațional, se înclină mereu în fața puterii banilor, transmițând clar că nici jucătorii, nici demnitarii europeni în vizită nu ar trebui să poarte banderole cu cuvintele „OneLove”. Acea expresie de sprijin pentru dreptul oamenilor de a iubi pe cine și cum vor a fost văzută ca o declarație politică, iar FIFA nu poate permite ca sportul și politica să se amestece.
Cu excepția faptului că poate și o face. A fost perfect acceptabil pentru fanii iranieni, saudiți sau qatarezi să-și exprime solidaritatea cu cauza palestiniană fluturând steagul Palestinei pe stadioanele de fotbal. Așadar, în timp ce ministrul olandez al sportului, Conny Helder, nu a putut face decât să poarte o insignă minusculă cu „OneLove”, oficialul Qatar care stătea lângă ea și-a legat calm o bandă palestiniană ostentativă în jurul brațului său.
Doar echipa germană a protestat deschis împotriva interzicerii de a exprima sprijinul pentru libertatea sexuală, acoperindu-și gura într-o poză de grup. FIFA le-a spus rapid să se oprească sau se vor confrunta cu consecințe grave. Orice critică la adresa încălcărilor drepturilor omului în Qatar a fost întâmpinată rapid cu acuzații de rasism, susținute de șeful elvețian al FIFA, Gianni Infantino, care le-a amintit colegilor europeni de cei „3.000 de ani” de imperialism occidental. Tricourile care poartă cuvintele „femeie” și „libertate” au fost de asemenea interzise, pentru a nu irita teocrația iraniană, care este contestată cu acele sloganuri acasă.
Atât cu unitatea internațională. La fel de notabilă este și lipsa unității naționale. A fost interesant de văzut câte femei iraniene fără batic erau în tribune și-și urmăreau echipa națională. Și mai remarcabil a fost faptul că demonstranții din Teheran și alte orașe iraniene, care protestează împotriva eforturilor regimului de a se bucura de strălucirea victoriilor fotbalistice, s-au bucurat atunci când echipa lor a pierdut în fața Statelor Unite.
Cel mai remarcabil dintre toate a fost refuzul jucătorilor iranieni înșiși de a cânta imnul național înainte de meciul de deschidere împotriva Angliei. Ei au fost avertizați de Corpul Gărzii Revoluționare Iraniene să nu repete acest act curajos de sfidare în sprijinul demonstrațiilor de acasă.
Apoi a fost înfrângerea extraordinară a tinerei echipe germane, care încercase să-și susțină simpatiile. Ca majoritatea echipelor naționale, echipa germană este multietnică. Unul dintre jucătorii săi, İlkay Gündoğan, este de origine turcă. Jamal Musiala, cel mai bun mijlocaș, are un tată nigerian. Și cel mai bun fundaș german, Antonio Rüdiger, este un musulman a cărui mamă este din Sierra Leone.
Când echipa nu a reușit să treacă de faza eliminatorie, doar pentru că Spania a pierdut în fața Japoniei, experții conservatori din Germania au dat vina pe lipsa spiritului tradițional de luptă german. Membrii partidului de extremă dreapta Alternative für Deutschland au spus chiar că lipsa de spirit se datorează dorinței echipei de a purta banderole „woke”, „OneLove”. Chiar înainte de această Cupă Mondială, naționala mixtă fusese atacată în anumite cercuri de dreapta pentru că nu este cu adevărat germană.
Una dintre ironiile fotbalului modern este că echipele naționale stârnesc pasiuni într-un fel de spectacol carnavalesc de partizanat patriotic. De aceea, conducătorilor naționali le place să se îmbrace în culorile fotbalistice ale țării lor. Dar jucătorii înșiși sunt în mare parte colegi în echipele de club din toată Europa, vorbesc mai multe limbi și sunt adesea prieteni apropiați în afara terenului, ceea ce îi face avataruri nepotrivite pentru acest tip de șovinism. Sunt membri ai unei elite extrem de bogate, cu adevărat cosmopolite – exact genul pe care populiștilor de dreapta le place să-l urască.
Așadar, vedetele fotbalului sunt, într-un fel, unite, chiar dacă Mondialul nu unește pe nimeni altcineva. Totuși, se poate înțelege de ce FIFA și-a ales sloganul. „Money makes the world go round” ar fi fost puțin prea sincer. >>
