Ludovic XIV a mizat obsesiv pe război; atât de mult, încât pe patul de moarte a ajuns să-și regrete cumva nesăbuința; iar după moarte, moștenirea lăsată supușilor a fost în primul rând o colosală povară economică plus, se poate spune, scoaterea țării la încălzire pentru înlocuirea sistemului monarhic. În relațiile internaționale, a injectat o doză critică de vigilență față de Franța.
Napoleon a fost și el un mare maestru al războiului, dar nu și al convertirii victoriilor decisive de pe câmpul de luptă în câștiguri strategice în plan politico-diplomatic, acolo, în saloanele magnifice de palat, unde domnește masa tratativelor. Și nici în materie de război nu a rămas mare maestru decât până la un moment dat. Steaua sa militară a apus fără drept de apel în urma unui cumul de factori interni și externi la formarea cărora nu contribuise nimeni mai mult decât el însuși, printr-o politică internă și o politică externă care i-au secătuit resursele, acasă, și i-au unit inamicii, afară. Când s-a terminat totul, Franța a trebuit să umble din nou la sistemul politic.
Istoria are, desigur, și alte exemple de lideri-berbeci al căror principal defect a constat mereu în faptul de a nu știi când și unde să se oprească.
Lideri care au avut proiect și viziune pentru război, care au avut cunoaștere și intuiții excepționale pentru front. Dar totodată, lideri lipsiți de proiect și viziune similare pentru ceea ce conta cu adevărat și ceea ce conferea supremul sens – pentru țară.
Probabil că, dacă ar fi putut fi întrebați, nici Ludovic XIV și nici Napoleon nu ar fi fost în stare să dea un răspuns coerent la întrebări aparent banale: Realist vorbind, ce urmărești? Realist vorbind, care va fi rezultatul? Realist vorbind, va fi ceva durabil?
Greu de crezut că au știut, realist vorbind, ce urmăreau; că au știut, realist vorbind, ce vor obține. Cu certitudine, fapt confirmat deja de peste 200 de ani, ceva durabil nu a fost. Schimbări de fond au urmat imediat sau destul de rapid, în fiecare dintre cele două cazuri.
Desigur că rândurile de mai sus au mai mult de-a face cu actualitatea marcată de invazia rusă din Ucraina și mai puțin cu istoria Franței sau biografiile adormite ale unora dintre VIP-urile cele mai sincer dedicate cotropirii.
Mă gândesc însă că poate fi un exercițiu instructiv încadrarea Rusiei de azi și a lui Putin însuși și în alte repere istorico-biografice decât cele deja testate în acest spațiu editorial, precum primele două războaie mondiale, Hitler, Stalin.
Ar fi un exercițiu instructiv întrucât mai relevă o dată cât de ușor se repetă istoria. Ar fi un exercițiu instructiv și pentru că reflectă o oarecare dialectică a asemănărilor și diferențelor, adesea fascinantă.
La capitolul asemănări, poate fi punctată suprapunerea dintre Rusia de azi (și din tot secolul XX cel puțin) și Franța de atunci.
Ambele au căutat, cu o sete maladivă, acumularea de teritorii și expandarea dominației geopolitice.
Au procedat la fel, deși, pe de o parte, nu duceau lipsă de teritoriu, iar pe de alta, în ciuda faptului că resursele economice, militare, demografice și geografice nu puteau ține pasul cu nivelul ambiției manifeste. Au procedat identic prin aceea că nu au știut să se oprească și să negocieze. Au mizat toți trei pe una și aceeași mână – cea a violenței. Un festival, iată, fantastic și trans-istoric al handicapului în materie de leadership!
Tot la capitolul asemănări, dar sub rezerva proiecției și nu a redării unei realități deja stabilite, probabil trebuie trecut și faptul că Rusia va urma aceeași cale – falimentul ambiției, povara economică, supra-excitarea vigilenței internaționale și schimbări majore de relief politic intern.
La capitolul deosebiri sunt de enumerat destule, dar principalul element e următorul: sub aspectul „geniului”, de pildă, Vladimir Putin al Rusiei nu poate fi comparat cu Ludovic XIV și Napoleon ai Franței. Ar fi jignitor pentru memoria celor doi ași francezi ai războaielor ca tocmai ei să fie puși alături un urmaș spiritual care a părut mare doar când războiul a fost mic și a devenit mic atunci când a pornit la primul său război mare. Și, spre deosebire de cei doi înaintași, nici măcar nu i-a lăsat țării sale monumente și reforme care să dăinuie; și nici nu i-a înmulțit tezaurul din prada de război. E drept, însă, că, fără să producă ceva, pentru prezent și posteritate, de luat a luat din puținul pe care l-a găsit. A luat pentru sine și pentru prietenii apropiați. A luat dintr-o avuție subțirică, azi pe punctul de a deveni și mai subțirică.
Vladimir Putin e, așadar, un produs de masă al istoriei, dar totodată și un exemplar unic. E unic nu prin calități aparte, ci prin defecte specifice; defecte și neîmpliniri care îl diferențiază chiar și de cei cu care, cel puțin privind din avion, părea a fi identic.
Fără șampanie, la Moscova, după vizita lui Blinken la Beijing
