Prezența însăși la Beijing a secretarului de stat al SUA, Antony Blinken, numărul de ore petrecute în convorbiri cu factorii-cheie politico-diplomatici de decizie chinezi, modul în care ambele părți au caracterizat discuțiile, ca și faptul că emisarul lui Joe Biden a fost primit de Xi Jinping, la pachet cu ritualul de protocol, ușor dramatic, care a precedat discuția celor doi (primirea la nivel de președinte nu figurase oe agenda oficială, fiind confirmată cu doar 45 de minute înainte) sunt, luate laolaltă, mai mult decât elocvente pentru: cât de profundă este criza în relația SUA-China, respectiv cât de interesate sunt, totuși, cele două țări în a slăbi, pentru moment, accelerația derivei, chiar dacă, în realitate, rămân angajate într-o relație conflictuală.
Anvergura și vechimea problemelor de fond dintre SUA și China fac, în mod natural, imposibilă soluționarea lor peste noapte, oricâtă aparentă deschidere spre dialog ar manifesta cele două tabere.
Iar cât timp rămân nealterate planurile de termen lung ale chinezilor – precum afirmarea, militar și politic, a supremației în regiune, ca și alipirea Taiwanului la China continentală – prea puțini pași semnificativi și vizibili pot fi făcuți prin inițiative de moment. Iar eforturile din ultimele luni ale Washingtonului, de a contracara ofensiva chineză, fac și mai improbabili sorții unei „vindecări” subite.
Unul dintre aspectele-cheie rămase în zodia contondenței, chiar și după vizita lui Blinken, e cel al desfundării canalelor militare, cu rol critic, de comunicare dintre SUA și China.
Un subiect pe care Beijingul s-a ferit să dea satisfacție solicitărilor Washingtonului și care, rămas nerezolvat, sporește cu fiecare zi gradul de periculozitate, cu potențiale implicații la nivel mondial, al aventurismului lui Xi din relația cu America.
Până la urmă, oricât de apăsat și des repetă chinezii că joacă perfect responsabil, constructiv și sunt interesați să nu afecteze lumea largă, prin episoadele de comportament belicos ale avioanelor și navelor proprii, simplul faptul că țin înfundat canalul de comunicare militar-militar cu americanii relevă o falie între discursul oficial și practica proprie din teren.
Dar pentru a măsura cu ceva mai multă precizie rezultatul de ansamblu al vizitei lui Antony Blinken la Beijing, probabil că ar fi înțelept să mai așteptăm câteva zile de feedback informal care probabil va răsufla, mai mult sau mai putin controlat, pe multiple canale, mai ales neoficiale.
Dar chiar și așa, există totuși un dosar al vizitei pe care poți îndrăzni să lansezi câteva concluzii sentențioase – cel al războiului ruso-ucrainean.
Imposibil de evitat, având în vedere cel puțin contextul și anvergura vizitei lui Blinken la Beijing, e totodată greu de crezut că, în cursul convorbirilor, nu s-a intrat, pe acest capitol, în detalii dintre cele mai sensibile.
În ce detalii și până la ce nivel critic de sensibilitate s-a discutat, ei bine, asta pot ști doar cei care au participat la masa tratativelor.
Dar din avion cel puțin, există suficiente motive să credem că Moscova nu are de ce să comande șampanii scumpe după vizita lui Blinken.
De ce? Pentru că logica elementară sugerează un singur lucru: dacă Xi Jinping a fost suficient de interesat ca vizita lui Antony Blinken să aibă loc, apoi să îl și primească în persoană, rezultă de aici că președintele chinez a fost și rămâne interesat ca, pe moment cel puțin, să nu întreprindă pași radicali și riscanți care să pună în pericol celelalte interese-cheie ale Chinei, în relatia cu SUA, care au motivat recenta găzduire a lui Blinken în China. Coroborat cu asta, este de menționat faptul însuși că și până la aterizarea oficialului american la Beijing, chinezii se arătaseră precauți în privința punctului până la care consideră că merită să avansaeze în parteneriatul lor cu rușii.
În lunile care au precedat vizita lui Antony Blinken, Beijingul a temperat, pe alocuri brutal, avântul Moscovei de a prezenta relația bilaterală drept una de un succes excepțional. De pildă, punându-și oficiali de rang înalt să infirme existența, în practică, a unei „prietenii fără limite”. De pildă, evitând să furnizeze rușilor ajutor militar letal pentru frontul din Ucraina. De pildă, refuzând să le facă viața mai ușoară rușilor, prin oferirea unui acces fără precedent la propria tehnologie sensibilă. Iar exemple în acest sens, la eșaloane inferioare, mai pot fi date.
Moscova, cu siguranță, are frustrări mari (deși neverbalizate) din cauza refuzului constant al Chinei de a-și asuma costurile întrării într-un adevărat război cu SUA pe terenul sancțiunilor. Și nici nu este exclus ca Putin însuși să nu fi avut de-a lungul timpului accese turbate de furie pe motiv că oamenii lui nu sunt în stare să îi convingă pe oamenii lui Xi să arunce China într-un asemenea joc pe muchia muchiilor.
Dar pentru Kremlin, dacă situația legată de obținerea autenticului ajutor chinez era deja proastă până acum, de aici încolo, așadar odată cu vizita lui Blinken în China, devine limpede că situația nu se va îmbunătăți.
Poate că relația de până acum dintre China și Rusia nu va suferi degradări serioase, dar faptul că e exclus să înregistreze progrese semnificative, din perspectivă rusă cel puțin, reprezintă deja un eșec mare cât zidurile Kremlinului, pentru Kremlin.
Altfel spus, dacă până la vizita lui Blinken, prietenia Chinei cu Rusia a fost, din perspectivă chineză cel puțin, una CU limite, nu există premise serioase ca după vizita secretarului de stat american această prietenie să gliseze spre opusul ei, deci spre una FĂRĂ limite, așa cum se îmbată cu apă rece perspectiva rusă.
Până la urmă, dacă pe raftul rușilor relația Rusiei cu America atârnă într-un singur dosar, cel al Rusiei, ei bine, pe raftul chinezilor relația Chinei cu America e definită de mult mai multe, toate grele, dosarul „Rusia” fiind într-adevăr gros și important, dar nu și solist.
În fine, nu e exclus nici ca abordarea dosarului rusesc, în convorbirile dintre americani și chinezi purtate zilele trecute la Beijing, să fi atins nu doar prezentul de foc (contraofensiva Ucrainei și eventualul ei rezultat din teren), ci și viitorul incendiar (cel în care Putin s-ar putea să nu mai fie figura de primă mărime care este azi).
În orice caz, e de reținut faptul că unor analiști respectabili nu le-a scăpat, anterior, o atitudine oarecum curtenitoare a Beijingului față de premierul rus, Mihail Mișustin, manifestată în ultimele săptămâni.
În general, de când a izbucnit războiul din Ucraina, China face multe pentru Rusia; dar în esență, Beijingul face totuși foarte puține având în vedere nevoile în dinamică ale Moscovei.
E de așteptat ca lucrurile să rămână așa, vizita lui Blinken la Beijing dându-i probabil un impuls în acest sens.
