<< Timp de nouă luni, reședința prezidențială din Ierusalim a fost locul unor adunări pline de furie și zgomot, în fiecare sâmbătă seara israelienii protestând împotriva planurilor guvernului lor de a limita puterile Curții Supreme. Cu toate acestea, pe 22 octombrie, sutele de oameni adunați acolo au stat ore întregi într-o veghere aproape tăcută în timp ce președintele Isaac Herzog s-a întâlnit cu rudele celor 220 de israelieni confirmați ca fiind luați ostatici în Gaza. Cei mai mulți dintre cei răpiți în atacul Hamas de la 7 octombrie sunt civili. Printre aceștia se află bebeluși și persoane în vârstă. Când familiile au ieșit după întâlnire, au răsunat strigăte înăbușite din mulțime: „Aduceți-i acasă acum!” >>, notează The Economist.
<< La suprafață, aceasta a fost o manifestare non-politică de solidaritate. Cu toate acestea, adunarea de veghe a avut și ecouri ale protestelor anterioare și ale discordiei politice care divizase Israelul în lunile anterioare războiului. Mulți dintre cei care se opuseseră reformelor judiciare ale guvernului îi sprijineau acum pe ostatici. Pe măsură ce începea adunarea lor, unii l-au huiduit pe un renumit jurnalist pentru susținerea sa stridentă față de prim-ministrul Benjamin Netanyahu.
Situația ostaticilor, care este în centrul gândurilor israelienilor, reprezintă în primul rând o problemă umanitară. Manifestări similare de solidaritate au avut loc în întreaga țară. Rudele ostaticilor sunt intervievate în mod regulat la televizor și la radio. Cu toate acestea, problema este și una profund politică. Mulți dintre cei care locuiau în kibbutzurile atacate sunt laici și orientați spre stânga. Aceștia sunt tipul de israelieni care aveau cele mai mari șanse să fie activi în protestele împotriva guvernului lui Netanyahu de care s-au simțit abandonați la 7 octombrie și care încă îi dezamăgește.
Presiunile din partea familiilor au forțat deja guvernul să-și schimbe planurile. Deși inițial era înclinat să se grăbească în Gaza fără să țină cont de siguranța ostaticilor, guvernul a anunțat de atunci că salvarea acestora este o „prioritate supremă”. Speranța unui acord cu Hamas privind eliberarea a cel puțin unora dintre ostatici este unul dintre motivele pentru care a fost amânată invazia Israelului în Gaza.
Cu toate acestea, pentru multe familii, guvernul nu face suficient pentru a-i aduce acasă pe cei dragi. Într-un turn de birouri din centrul Tel Avivului, chiar după colț de Ministerul Apărării și de sediul Forțelor de Apărare ale Israelului, familiile și-au înființat propriul cartier general, cu sute de voluntari. O mare organizație privată a fost creată pentru a umple golul lăsat de guvern. Această organizație transmite autorităților informații pe care familiile le-au primit despre ostatici și, la rândul său, îi ține la curent. O echipă este repartizată fiecărei familii pentru a se asigura că are sprijinul de care este nevoie. Consultanții media au organizat interviuri cu presa israeliană și internațională. Acest lucru se datorează faptului că depinde de familii să se asigure că ostaticii nu sunt uitați, spune Leah, sora lui Moran Stella Yanai, care a fost văzută ghemuită pe un câmp cu un bărbat înarmat stând deasupra ei într-un videoclip postat pe rețelele de socializare.
Noua organizație include, de asemenea, echipe de foști diplomați care fac legătura cu guverne străine. Foști șefi ai spionajului israelian, cu contacte extinse în lumea arabă, acționează ca negociatori. Companiile israeliene din domeniul tehnologiei s-au unit pentru a analiza mii de ore de înregistrări de pe rețelele de socializare, în căutarea oricăror semne ale ostaticilor și pentru a urmări semnalele emise de telefoanele lor mobile. Nu este prima dată când familiile ostaticilor israelieni lansează campanii proprii și exercită presiune asupra guvernului pentru a acționa. Cu toate acestea, se întâmplă mult mai rapid și într-o măsură mult mai mare decât oricând înainte.
Sediul familiilor a fost înființat de David Zalmonovich, un avocat al cărui nepot, Omer Shem Tov, în vârstă de 21 de ani, a fost răpit de la un festival de muzică. Shem Tov, student, a fost identificat după tatuajul său, într-un videoclip care arăta un camion transportând ostatici în Gaza. „Nu înlocuim guvernul”, spune cu insistență Zalmonovich. „Noi îi completăm”. Cu toate acestea, mulți dintre ceilalți membri ai familiilor sunt mai puțin diplomați, unii așteptând de peste o săptămână un contact cu guvernul sau vreo notificare formală din partea acestuia. „Am înțeles încă de la început că nimeni din guvern nu lucrează pentru noi”, spune Shira Albag, a cărei fiică, Liri, în vârstă de 18 ani, a fost văzută într-un videoclip fiind trasă dintr-un jeep în Gaza, în pijamalele ei pline de sânge. „În schimb, poporul israelian o face”.
Aceasta este o opinie împărtășită de unii dintre experții implicați. „Facem treaba guvernului pentru familiile lor, deoarece nu există încredere în guvern”, spune un fost diplomat israelian care a coordonat întâlniri între rude și ambasadori străini.
Unul dintre motivele de neîncredere este acela că Netanyahu, care fusese distras de procesul său de corupție și de eforturile guvernului său de a slăbi instanțele judecătorești, a oscilat timp de nouă luni în privința numirii unui coordonator național pentru afacerile privind ostaticii și prizonierilor de război, chiar dacă în acea perioadă doi civili erau ținuți captivi în Gaza. Abia după atacul Hamas l-a numit pe Gal Hirsch, un general controversat care fusese forțat să demisioneze în 2006 în urma criticilor legate de comanda sa în timpul războiului din Liban. În trecut, această funcție era încredințată unor oficiali superiori din serviciile de informații israeliene cu experiență extinsă în tratativele secrete cu organizațiile teroriste, experiență pe care Hirsch nu o are. Mulți cred că principala sa calificare este loialitatea față de prim-ministru.
Unul dintre chinurile cele mai mari ale familiilor este aproape totala lipsă de informații despre starea de sănătate a ostaticilor și condițiile în care aceștia sunt ținuți. Multe familii nu sunt sigure încă dacă rudele lor au fost ucise sau au fost răpite. Aproximativ 80 de persoane lipsesc în afară de cei 220 de ostatici cunoscuți, conform listelor întocmite de familiile și autoritățile israeliene. Zeci de cadavre, multe dintre ele mutilate sau arse până la a fi de nerecunoscut, încă sunt identificate prin testare ADN.
Imaginile din 7 octombrie arată că, în cel puțin unele cazuri, cadavrele au fost duse în Gaza și că unii dintre ostaticii pe care Hamas susține că îi deține sunt decedați. Incertitudinii i se adaugă și evaluarea făcută de Israel, cum că alte organizații, cum ar fi Jihadul Islamic și chiar grupuri criminale, au profitat de găurile făcute de Hamas în gardul de la graniță pentru a captura ostatici proprii. Toate acestea sunt acum mize în negociere: fiecare grup de răpitori va avea propriul său preț.
Până în prezent, Hamas a eliberat patru prizoniere: două cetățene americano-israeliene și doi israelieni în vârstă. America a negociat eliberarea lor prin intermediul susținătorilor Hamas din Qatar. Ușurarea simțită de familiile lor se amestecă cu îngrijorarea pentru ceilalți membri ai familiilor lor care sunt încă luați ostatici și cu indignarea că guvernul israelian nu se implică mai mult în eforturile de a le asigura eliberarea.
Frustrarea familiilor este de înțeles. La fel de adevărată este și dificultatea întâmpinată de orice guvern aflat în război de a localiza sute de civili și soldați dispăruți, de a identifica trupurile celor uciși și de a ține fiecare familie la curent în mod constant. Acest lucru este valabil chiar și pentru o țară precum Israel, cu vastă experiență în astfel de situații. Dar suferința familiilor ostaticilor hrănește o furie mai amplă resimțită de mulți israelieni față de ceea ce consideră a fi furnizarea lentă și ineptă de ajutor comunităților devastate de Hamas și celor care au fost forțați să-și părăsească locuințele.
De la atac, mișcarea care se opune guvernului Netanyahu a suspendat toate demonstrațiile împotriva acestuia. Cu toate astea, s-ar putea ca pauza să nu dureze. >>
Un mesaj de pace din partea unui palestiniano-israelian – OPINIE
