„Administrația președintelui american Joe Biden trebuie să pună un preț suficient de mare pe poluarea cu carbon pentru a creşte scara şi urgența măsurilor necesare îndeplinirii angajamentelor pe care și le-a luat față de americani și restul lumii. Viitorul planetei depinde de el”, scriu Joseph E. Stiglitz şi Nicholas Stern, pentru Project Syndicate.
<< Președintele SUA, Joe Biden, merită felicitări pentru gestul Statelor Unite de a se alătura eforturilor globale de combatere a schimbărilor climatice. Dar America și lumea trebuie să răspundă în mod eficient provocării. Ordinul executiv al lui Biden, din 20 ianuarie, de înființare a unui grup de lucru interinstituțional privind costul social al gazelor cu efect de seră este un pas deosebit de important.
Sarcina grupului este de a face o estimare mai bună a costului în dolari, pentru societate (și planetă), a fiecărei tone de dioxid de carbon sau alte tipuri de gaze cu efect de seră emise în atmosferă. Numărul, denumit costul social al carbonului (SCC – abrevierea în limba engleză) le oferă factorilor politici de decizie și agențiilor guvernamentale o bază pentru evaluarea beneficiilor proiectelor publice și a reglementărilor menite să reducă emisiile de CO2 – sau ale oricărui proiect sau regulament care ar putea afecta indirect emisiile.
Dacă grupul de lucru merge pe un număr mic, multe proiecte și reglementări de reducere a emisiilor nu vor mai continua, deoarece preţul va depăși beneficiile climatice estimate. Deci, este vital să obținem numărul corect, iar prin corect a se înţelege că el trebuie să fie mai mare decât a fost în trecut.
În linii mari, există două modalități de a afla acest cost. O metodă, utilizată de administrația președintelui Barack Obama, este de a încerca să estimezi direct daunele viitoare generate de emiterea unei unități suplimentare de carbon.
Din păcate, a pune în aplicare cum trebuie această tehnică este extraordinar de dificil. Modul în care a făcut-o administrația Obama a fost profund defectuos, ceea ce a condus la un SCC estimat prea scăzut, de 50 de dolari pe tonă până în 2030 (în dolarii din 2007). Chiar și înainte ca Donald Trump să devină președinte, prin urmare, lumea – și în special SUA – era pe punctul de a face prea puțin pe tema schimbărilor climatice.
Problema a stat în utilizarea de către administrația Obama a modelelor de evaluare integrată, care, așa cum sugerează și numele, integrează științele economice și de mediu pentru a calcula evoluția economiei și a climatului în secolul următor sau mai mult. Integrarea economiei și a mediului este lăudabilă, dar diavolul se ascunde în detalii. Aceste modele s-au dovedit a fi nesigure, generând game variate de estimări, care sunt extrem de sensibile la anumite ipoteze.
De exemplu, un rezultat important al unei versiuni populare a acestor modele este că ar trebui să acceptăm încălzirea globală de 3,5 grade Celsius în raport cu nivelurile preindustriale. Aceasta este cu mult mai mare decât limita de 1,5 – 2°C, pe care a adoptat-o comunitatea internațională în acordul de la Paris din 2015. De fapt, grupul interguvernamental privind schimbările climatice a subliniat că riscurile asociate încălzirii globale de 2°C sunt mult mai mari decât la 1,5°C, deci riscurile la 3,5°C sunt, evident, încă şi mai mari.
Creșterea temperaturii cu 3,5°C rezultă din ipotezele făcute în model, inclusiv eșecul periculos de a lua în serios riscurile extreme pe care schimbările climatice negestionate le prezintă pentru mediul, viețile și economia noastră. Mai mult, modelele de evaluare integrată nu recunosc în mod adecvat rolul potențial al inovației și creșterea rentabilității la scară în acțiunile climatice.
O altă problemă cu metodologia folosită în perioada Obama este că a dezavantajat generațiile viitoare. O mare parte din beneficiul reducerii emisiilor constă acum în evitarea riscului schimbărilor climatice periculoase în deceniile viitoare. Asta înseamnă că trebuie să ne întrebăm cât de mult ne pasă de copiii și nepoții noștri. Dacă răspunsul este „nu mult”, atunci nu trebuie să facem prea multe. Dar dacă ne pasă de ei, acest lucru trebuie reflectat în mod corespunzător în calculele noastre.
Oficial, metodologia din epoca Obama a abordat această problemă făcând ipoteze cu privire la reduceri, arătând cât de puțin va valora un dolar anul viitor (și anul următor) comparativ cu ziua de azi. Administrația Obama a folosit o rată anuală de reducere de 3%, ceea ce înseamnă că, pentru a economisi 1 dolar în 50 de ani, am fi dispuși să cheltuim doar 22 de cenți astăzi; pentru a economisi 1 USD în 100 de ani, am fi dispuși să cheltuim mai puțin de cinci cenți.
Nu există nicio justificare etică pentru a acorda atât de puțină greutate bunăstării generațiilor viitoare. Dar nu există nici măcar o justificare economică, odată luat în calcul riscul.
La urma urmei, plătim astăzi prime de asigurare pentru a evita pierderile de mâine – cu alte cuvinte, pentru a atenua riscul. De obicei, plătim, să zicem, 1,20 USD pentru a obține înapoi 1 USD anul viitor, în medie, deoarece compania de asigurări livrează banii atunci când avem nevoie – după un accident de mașină sau un incendiu în casă. Cu cheltuielile care scad riscurile viitoare, rata de actualizare adecvată este redusă sau poate fi negativă, ca în acest exemplu, când efectele potențiale ar putea implica o distrugere imensă.
Cheltuirea banilor, astăzi, pentru acțiuni climatice este ca și cum ai cumpăra o poliță de asigurare, deoarece reduce riscul viitoarelor dezastre climatice. Deci, riscul se traduce printr-o rată de actualizare mai mică și un preț mai ridicat al carbonului.
Acum, că administrația Biden s-a angajat să atingă obiectivul internațional de a limita încălzirea globală la 1,5-2°C, ar trebui să adopte un al doilea mod mai fiabil de a calcula SCC. Este pur și simplu prețul la care vom putea reduce emisiile suficient pentru a împiedica lumea să se încălzească periculos.
Acesta este prețul care va încuraja investițiile și inovațiile cu emisii reduse de dioxid de carbon, de care avem nevoie și care va ajuta orașele noastre să fie mai puțin aglomerate și poluate. Vor fi necesare şi multe alte măsuri complementare, inclusiv investiții și reglementări guvernamentale. Așa cum a subliniat în raportul său din 2017, comisia internațională de stabilire a prețurilor pentru carbon, pe care am coprezidat-o, cu cât aceste politici au mai mult succes în reducerea emisiilor de CO2, cu atât prețul carbonului ar putea fi mai mic în viitor. Dar probabil SCC ar fi mai aproape de 100 USD pe tonă până în 2030 decât de 50 USD pe tonă, cât estimase administrația Obama (cu o rată de reducere de 3%). Un SCC situat la capătul superior al plajei de 50-100 USD, pe care l-am sugerat în 2017, este total adecvat, având în vedere că obiectivele acordului de la Paris au devenit, pe bună dreptate, mai ambițioase – o limită de 1,5°C pentru încălzire și emisii nete zero până în 2050.
Acestea pot părea aspecte tehnice cel mai bine de lăsat în seama experților. Dar prea mulți experți nu au luat suficient în considerare amploarea riscurilor climatice, bunăstarea generațiilor viitoare și oportunitățile de acțiune climatică, având în vedere stimulentele corecte.
Administrația Biden trebuie să pună un preț suficient de ridicat poluării cu carbon pentru a conferi amploare și urgență acțiunilor necesare în îndeplinirea angajamentelor pe care și le-a luat față de americani și restul lumii. Viitorul planetei noastre depinde de el. >>
Aiureli!