Sub impulsul atât de incandescent al momentului, adică în primele ore ale războiului declanșat de Hamas împotriva Israelului, când forțele IDF încă nu recăpătaseră controlul asupra întregului teritoriu al țării, iar ostaticii luați de teroriști încă erau transportați de răpitorii lor pentru a fi umiliți, folosiți ulterior ca scuturi umane și monedă de schimb, au existat și observatori care au decretat îngroparea definitivă a soluției celor două state în reglementarea conflictului israelo-palestinian.
Dar șocul umanitar, militar, politic și geopolitic a fost de data asta atât de întins, atât de adânc și atât de lipsit de precedent încât, din contră, operațiunea descreieraților din Hamas și a celor ce le-au oferit sprijin (istoric sau de moment) mai degrabă e de natură să resusciteze șansele unui asemenea scenariu.
Este, din acest punct de vedere, mai mult decât relevant faptul că America, punctul fundamental de sprijin al Israelului, a mutat rapid pe două axe complementare: pe de o parte, direcționarea a două grupuri de portavion în proximitate, livrări imediate de arme pentru Israel, mesaje politice clare de sprijin; iar pe de alta, activitate diplomatică ranforsată (prin Departamentul de Stat), apel la menajarea civililor din Gaza (de la cel mai înalt nivel de decizie din Washington) și explicita referire a președintelui Biden la drumul cu sens unic către soluția celor două state.
Să fim bine înțeleși: cei tentați sau, mai rău, interesați să relativizeze, să celebreze, ori să ducă în derizoriu această nouă tragedie a Israelului, pentru care zorii zilei de 7 octombrie 2023 marchează doar debutul nu și finalul, comit o ticăloșie morală fără margini. Absolut nimic nu justifică operațiunea Hamas, absolut nimic nu poate legitima actele de sadism la care s-a dedat gruparea teroristă și absolut nimic pe lumea asta nu poate oferi temeiuri unei schimbări ad-hoc de roluri între agresor și agresat. E orb și bolnav din cale afară cel care vede în Israel vinovatul suprem pentru uciderea de către Hamas a civililor israelieni în casele lor, vânarea acestora pe străzi, pe șosele și în câmp, abatorizarea inocenților în adăposturile în care se refugiaseră de frica hoardelor aflate pe urmele lor.
Dar ceea ce ține de aspectul comprehensiv și strategic al reglementării conflictului istoric dintre israelieni și palestinieni este cu totul altceva, este fundamental și a fost accelerat tocmai de siajul însângerat al atacului din 7 octombrie.
Istoria ultimei jumătăți de secol, cel puțin, coroborată cu ceea ce se întâmplă în prezent pledează de la sine pentru asumarea de către toți actorii și martorii responsabili a unei asemenea direcții. Asta, chiar dacă e de așteptat că va fi o cale sinuoasă, dat fiind depozitul uriaș de reticențe sedimentate – și de o parte, și de cealaltă a lumii evreiești și a lumii musulmane.
De notat, totodată, faptul că sub numeroase unghiuri, situația nou creată în Orientul Mijlociu se aliniază fantastic de mult cu cea din spațiul ex-sovietic.
Practic, asistăm la concomitența a două momente-mamut în două dintre cele trei puncte super incandescente de pe Glob: conflictul israelo-palestinian și conflictul ruso-ucrainean (cel de-al treilea fiind deja în pole-position, anume conflictul mocnit China-Taiwan).
Așa cum anvergura crizei din Orientul Mijlociu a atins punctul fără de întoarcere, cel al jocului cu miză maximalistă, întruchipat de o largă acceptare a existenței a două state – Israel și Palestina – tot așa anvergura crizei ruso-ucrainene a plonjat, deja de 20 de luni, în bazinul cu o singură soluție realistă, viabilă și sustenabilă – înfrângerea strategică a Rusiei, eliberarea întregului spațiu est-european de amenințarea perpetuă a hulpavului imperiu care a uitat să moară.
America, Europa în ansamblu și, în particular, vecinii din Est ai Rusiei și Ucrainei nu mai pot evolua în logica obsoletă a sferturilor și jumătăților de măsură. Pentru a avea garantată pacea în beneficiul următoarelor generații, e nevoie ACUM de eforturi oricât de lungi și indiferent cât de costisitoare în a tăia răul din rădăcină, în a regla motoarele din angrenajul cauzalității. În a transpune în operă tot ceea ce toată lumea evitase decenii la rând să facă, amăgindu-se că inevitabilul poate fi evitat.
Nu diferit stau acum lucrurile în Orientul Mijlociu, unde și musulmanii vor trebui să accepte, fără excepție, existența statului Israel, și evreii vor trebui să accepte, fără excepție, existența unui stat palestinian.
Începând cu 24 februarie 2022 și continuând cu 7 octombrie 2023, nu mai este permis să aibă voce și marjă de acțiune nici extremiștii ruși, nici extremiștii palestinieni, nici extremiștii israelieni, nici teocrația iraniană și oricine altcineva pătruns de același cuget și de aceeași simțire.
Este o sarcină colosal de complicată pentru cei ce se înhamă la transpunerea în practică a unui asemenea imperativ, dar 24 februarie și 7 octombrie nu mai lăsă loc de eschivă. Cel puțin, nu fără alimentarea riscului palpabil al repetării… probabil la o scară chiar mai mare.
P.S.: „Am înțeles că sarcina mea că ministru al Afacerilor Externe era să extind cât mai mult granițele Patriei noastre. Mi se pare că eu și Stalin ne-am descurcat destul de bine cu sarcina asta” (Feliks Ciuev, „Conversațiil cu Molotov. În cercul puterii comuniste”, Corint Books, 2017, p. 25). Lumea liberă își e datoare sieși să intervină hotărât și astfel să reducă la zero numărul acestui gen de pătimași ai raptului și durerii produse altora, care dau, relaxați, interviuri blajine la câteva decenii după nenorocirile la care fuseseră vioara întâi.
