Dezastrul din Gaza este o criză în toată regula pentru Orientul Mijlociu și pentru întreaga lume. Dar este, de asemenea, o șansă pentru un restart extraordinar. Acest lucru va necesita recunoașterea unor adevăruri dure, implicarea arabă, o tonă de bani și o îndrumare globală hotărâtă.
Prin urmare, este bine că în ultimele zile o paradă de oficiali americani a sosit în Israel și în țările vecine, inclusiv consilierul pentru securitate națională Jake Sullivan, secretarul apărării Lloyd Austin și președintele Statului Major Întrunit, generalul Charles Brown. Aceștia nu se află acolo în vacanță, ci pentru că știu că regiunea este la o răscruce de drumuri și că este importantă. Iată de ce.
Invazia feroce a Hamas asupra Israelului din 7 octombrie a fost cel mai mare pogrom de o zi împotriva evreilor de la Holocaust încoace, ucigând 1.200 de persoane, printre violuri în grup, dezmembrări, arderea bebelușilor și uciderea în masă a familiilor. Grupul terorist care conduce Gaza părea a dori ca Israelul să explodeze de furie.
Și tocmai asta s-a întâmplat, Israelul fiind hotărât atât să înlăture Hamas de la putere, cât și să recupereze toți cei peste 240 de ostatici. Niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat încă, iar conform cifrelor Hamas, pe care Israelul nu le contestă cu adevărat, mai mult de 10.000 de civili au fost uciși în Fâșie, ceea ce face ca acest război să fie cel mai mortal pentru civili din tot conflictul vechi de un secol. Și este, de asemenea, cel mai lung război arabo-israelian de la cel care a dus la înființarea Israelului în 1948.
Între timp, acoliții Iranului, rebelii houthi, care controlează o mare parte din Yemen, au intervenit prin împiedicarea traficului maritim prin Bab-el-Mandeb, strâmtoarea care duce la Canalul Suez. Mai mult de 100.000 de israelieni au fost nevoiți să plece din nordul țării din cauza focurilor de armă ale celorlalți acoliți, din Liban, Hezbollah, astfel că și această frontieră amenință să erupă.
Toate acestea au pus în așteptare acordul de pace dintre Arabia Saudită și Israel, care părea să fie realizarea emblematică de politică externă pe care președintele Joe Biden o va prezenta alegătorilor în 2024. În schimb, terorismul islamic s-ar putea reîncălzi în orice moment în Occident, unde relațiile cu minoritățile musulmane au dat iarăși în clocot. Într-adevăr, americanii musulmani înfuriați de sprijinul lui Biden pentru Israel i-ar putea condamna șansele anul viitor în statul critic Michigan, statul cu cea mai mare populație musulmană.
Hamas este condusă de un psihopat, Yehiya Sinwar. Iar Israelul, destul de dezastruos, este condus deocamdată de cinicul și intrigantul Benjamin Netanyahu, care este judecat pentru mită, a fost afectat politic de eșecul din 7 octombrie și pare interesat de-un conflict de lungă durată. În căutarea unui nou bilet de intrare, Netanyahu se mulțumește a fi în opoziție față de opinia lui Biden, potrivit căreia Autoritatea Palestiniană, guvernul de autonomie cu sediul în Cisiordania, va fi în cele din urmă restaurată în Gaza. Netanyahu preferă o nouă ocupație israeliană, care este o rețetă pentru insurecție, conflict și contagiune.
Netanyahu are dreptate când spune că poporul israelian nu este dispus să facă saltul către o soluție cu două state și o retragere militară din Cisiordania în condițiile actuale. Dacă teroriștii vor prelua și acel teritoriu, vor fi mult mai aproape de principalele orașe ale Israelului.
Schimbarea realităților este mai mult decât pot face față Israelul și palestinienii, așa că alții trebuie să intervină. Dezamorsarea a ceea ce ar putea fi cea mai disperată dispută din lume va necesita o calibrare atentă a multor părți. Va necesita sacrificii din partea ambelor tabere și nu poate fi văzut ca o recompensă pentru barbaria Hamasului. Palestinienii trebuie să vadă, în sfârșit, dreptate, dar vor trebui, de asemenea, să accepte faptul că au eșuat lamentabil în ceea ce privește autoguvernarea. Israelul va avea nevoie de o conducere mai înțeleaptă, care să înțeleagă că doar forța nu poate prevala; va fi nevoie de dragoste dură din partea SUA.
Iată ce consider că este necesar, pe baza a zeci de ani de reportaje despre Orientul Mijlociu și a anilor petrecuți atât în Israel, cât și în lumea arabă:
Hamas trebuie să dispară, punct.
Condiția sine qua non este ca Hamas – care nu a fost niciodată aleasă – să fie înlăturată de la putere în Gaza. După 7 octombrie, Israelul nu mai poate ceda în această privință. Să-i lăsăm la conducerea Gaza ar fi ca și cum nu i-am fi înfrânt pe ISIS în Irak sau am consimți la teroarea naziștilor. Ar fi o lovitură uriașă pentru statele arabe moderate și ar risca un val de jihadism triumfalist. Este ceva nenegociabil.
Acestea fiind spuse, urmărirea acestui obiectiv doar prin mijloace militare va avea un preț teribil pentru locuitorii din Gaza, din cauza politicii scuturilor umane practicată de răpitorilor lor jihadiști. Ce ar putea accelera asta? O serie de lucruri, inclusiv o presiune masivă și unanimă a Ligii Arabe asupra Hamas pentru ca aceasta să depună armele și un război global împotriva finanțării tuturor ramificațiilor grupării. În cele din urmă, și în mod critic, Israelul ar trebui să le acorde liderilor, și luptătorilor care s-ar preda, amnistie și să-i pună pe o barcă spre Qatar.
Palestinienii trebuie să conducă Gaza
După aceea, orice ocupație israeliană a Fâșiei Gaza ar trebui să fie scurtă și ar depuse toate eforturile pentru a arăta că, spre deosebire de situația complicată din Cisiordania, Israelul nu are niciun plan ascuns în privința ei. Autoritatea Palestiniană ar trebui să fie pregătită să o preia ca parte a zonelor sale de autonomie.
Dar pregătirea AP nu va fi simplă. Timpul s-ar putea să fi expirat pentru Mahmoud Abbas, în vârstă de 88 de ani. Va fi interesant de văzut dacă Israelul va accepta să-l elibereze pe Marwan Barghouti, fostul lider al negocierilor de pace pe care l-a condamnat pentru că a trimis ucigași în timpul celei de-a doua Intifade. Poate că este un terorist minor, dar are o credibilitate și o popularitate la nivel de Mandela.
Fără miliții armate și o nouă mentalitate palestiniană
Milițiile înarmate nu mai pot fi tolerate. Aceasta a fost o înțelegere de bază a primului lider al Israelului, David Ben-Gurion, iar palestinienii trebuie să facă același lucru dacă vor ca aspirațiile lor de a avea un stat să fie viabile; indignarea Hamas a pus capăt și acestei discuții.
Toate acestea vor necesita o nouă mentalitate pentru palestinieni, care, în trecut, au rezistat fiecărei oferte, iar în prezent se simt bine cu idioții din campusurile occidentale care susțin Hamas. Pentru ca resetarea să fie populară printre palestinieni va fi nevoie de doi îndulcitori.
Un plan Marshall pentru palestinieni
Primul ar trebui să vină sub forma unui fond masiv de reamenajare și salvare. Nu promisiuni, ci ajutor real. Nu pe parcursul a zeci de ani, ci imediat. Nu zgârcit, ci de 100 de miliarde de dolari sau mai mult. Aceasta este o urgență globală și toate națiunile bogate, inclusiv Israelul, ar trebui să contribuie.
Ar trebui să fie condiționată: niciun sfanț să n-ajungă în alte buzunare decât în dezvoltare, dar asta ar trebui să fie transmis cât se poate de răspicat palestinienilor – o reconstrucție uriașă și imediată a tot ceea ce a fost distrus, o corecție a tot ceea ce s-a irosit. Exemplele ar trebui să includă o insulă construită în largul coastei Gaza pentru un port maritim asupra căruia UE și Israelul vor impune controale de securitate, precum și un tunel care să lege Cisiordania de Gaza.
Retragerea coloniștilor
Al doilea detaliu este promisiunea reală, printr-o declarație clară a Israelului, că dincolo de bariera de securitate existentă în Cisiordania și dincolo de granița cu Gaza, cu noua barieră de acolo, nu are niciun alt interes. Și o promisiune scrisă că acest proces va include retragerea celor 100.000 de coloniști evrei care locuiesc acum dincolo de Bariera de Securitate; se va pune capăt scandalului acestor coloniști care se bucură de drepturi cetățenești de care nu beneficiază vecinii lor palestinieni.
Toate acestea vor reprezenta în continuare un risc pentru Israel și o imensă enigmă politică, iar pentru aceasta vor fi necesari alți doi îndulcitori.
Arabia Saudită
Primul îndulcitor este ca lumea să devină serioasă în a cere ca Hezbollah să pună în aplicare Rezoluția 1701 a Consiliului de Securitate al ONU și să se retragă de la granița cu Israelul. NATO ar trebui să trimită o forță, dacă este necesar. Iar Israelul ar trebui să fie primit ca „partener asociat” al NATO, la fel ca Japonia și Australia.
În al doilea rând, și în mod critic, Arabia Saudită (și poate și Qatar) ar trebui să se alăture acordurilor Avraam. Arabia Saudită are un interes în a proceda spre normalizare: va fi o respingere majoră a Iranului. Iar pentru Israel va îmblânzi efectele medicamentului palestinian.
Casa Albă, Uniunea Europeană, Liga Arabă și Consiliul de Securitate al ONU ar trebui să lanseze un apel clar către Israel și palestinieni pentru a accepta acest cadru. Nu știu dacă va funcționa, dar este mult mai bun decât calea actuală, care ar putea fi numită în mod rezonabil un drum spre iad.
