Omul-cheie de la vârful politicii externe a SUA, care a trăit Vietnamul și Afganistanul, văzând asemănările

Sursa: Pixabay, Wikipedia

„Unul dintre cei mai celebri diplomați ai generației sale, Richard Holbrooke a contribuit la normalizarea relațiilor SUA cu China; a servit ca ambasador al SUA într-o Germanie tocmai reunificată și apoi la Națiunile Unite; și, cel mai faimos, a negociat acordul de pace de la Dayton, din 1995, care a pus capăt războiului din Bosnia. Dar a început și și-a încheiat cariera luptându-se cu modul în care pot fi rezolvate două războaie americane: mai întâi în Vietnam, apoi în Afganistan”. Un text semnat, în Foreign Affairs, în 2019, de către George Parker, de la The Atlantic, și adaptat după cartea Our Man: Richard Holbrooke and the End of the American Century.

<< Richard Holbrooke avea puțin peste 1,80 m (6 picioare – orig.), dar părea mai înalt. Avea membre lungi și subțiri și un piept de butoi, omoplați mari, pătrați, deasupra cărora e afla capul său ciudat de mic și, încastrat în el, creierul fără somn. Picioarele lui erau atât de departe de trunchiul său, încât, pe măsură ce corpul lui s-a uzat și sângele s-a oprit din circulație în mod corespunzător, picioarele s-au umflat și au devenit ca marmura roșie și albe ca friptura. Avea pantofi special confecționați și ducea după el șosete suplimentare în servieta sa de piele, folosind câte jumătate de duzină de perechi pe zi, dându-le jos în zborurile lungi și decorând buzunarul scaunului de la clasa I sau, altfel, înghesuind șosetele folosite lângă documentele clasificate din servietă. Și-a scris cartea despre sfârșitul războiului din Bosnia – locul din istorie la care poftise mereu, deși nu a fost niciodată suficient – cu picioarele plantate pe un aparat de masaj shiatsu, Brookstone. Într-o dimineață, a apărut târziu la o întâlnire în apartamentul secretarului de stat, de la Waldorf Astoria, în ciorapii săi pentru picior, cămașa nebăgată în pantaloni și cu fermoarul pe tras, umblând prin cameră și culegând struguri de pe un coș cu fructe, în timp ce privirea furioasă a lui Madeleine Albright îi urmărea fiecare mișcare. În timpul unei convorbiri prin videoconferință de la misiunea SUA la Organizația Națiunilor Unite, din New York, picioarele lui erau sprijinite pe un scaun, în timp ce în Situation Room, de la Casa Albă, distorsiunea lor gigantică a umplut complet ecranul de perete și a întrerupt atât de mult întâlnirea, încât consilierul pentru securitate națională al președintelui Bill Clinton i-a ordonat, în cele din urmă, unui asistent militar să oprească fluxul video. Holbrooke își ridica picioarele oriunde, în Casa Albă, pe birourile și măsuțele de cafea ale altor persoane – pentru a se simți mai bine și pentru avantaj.

Aproape de final, părea că toate necazurile i se adunaseră la picioare – fibrilație atrială, tensiune conjugală, ambiție împiedicată, colegi complotiști, sute de mii de mile aeriene, lideri străini corupți, un război care nu ceda forței implacabile a voinței sale.

Dar la cealaltă extremă față de picioarele lui, ochii albaștri ca gheața era în permanență alertă. Lumina lor transmitea faptul că inteligența sa era mereu trează și funcțională. Captura aproape tot și nu lăsau aproape nimic la o parte. Ca oglinzile cu sens unic, priveau spre exterior, nu spre interior. Nimeni nu era mai rapid în a măsura o cameră, un adversar, un articol de ziar, un set de variabile într-o situație complexă – chiar și moartea sa iminentă. Examinarea neîncetată pe care o practica vorbea despre un spirit maniacal care se agita undeva în vocea joasă și a membrelor moi. Odată, în anii 1980, mergea pe Madison Avenue, când o cunoștință a trecut pe lângă el și a strigat: „Bună, Dick”. Holbrooke îl privi pe om trecând, apoi se întoarse către însoțitorul său: „Mă întreb ce a vrut să spună prin asta”. Da, părul său creț nu s-a supus niciodată pieptenului, iar costumul lui părea mereu șifonat, și nu putea sta departe de telefon sau de televizor, și continua să piardă lucruri și mânca cât mai multă mâncare, cât de repede putea. Odată și-a zâriat vârful nasului într-o cochilie de scoică, sângerând printr-o pereche de șervețele de pânză. A fost în aproape toate modurile o prezență dezordonată. Dar ochii lui nu și-au pierdut niciodată atenția.

Atât de multe gânduri, atât de puțină întoarcere spre interior. Nu putea fi singur – ar fi putut fi nevoit să se gândească la sine. Poate că asta nu putea să-și permită să facă. Leslie Gelb, prietenul lui Holbrooke de 45 de ani și destinatarul câtorva apeluri telefonice pe zi, îl întreba: „Cum este Obama?” Holbrooke făcea o analiză strălucită a președintelui. „Cum crezi că îl afectezi pe Obama?” Holbrooke nu avea nimic de spus. De unde, acel punct orb din spatele ochilor lui, care i-a mascat viața interioară? Acesta a fost un mare avantaj, comparativ noi ceilalți, deoarece propulsia de la idee la acțiune nu i-a fost niciodată întreruptă de auto-examinare. A fost și o mare vulnerabilitate și, în cele din urmă, i-a fost fatal.

Vietnamul de Sud, 1963

În 1963, Holbrooke era ofițer al Serviciului Extern al SUA, în vârstă de 22 de ani, și se afla la primul său post diplomatic, în Vietnamul de Sud. Departamentul de Stat l-a delegat pe Holbrooke pe lângă USAID din Saigon și pe lângă o entitate mică, neconvențională, numită Afaceri Rurale. Era un loc ciudat pentru un tânăr diplomat – nemaiauzit, într-adevăr. Holbrooke și un coleg urmau să fie primii ofițeri ai serviciilor externe trimiși pe teren pentru a lucra în sfera ajutorării. Agenția i-a plasat printre țăranii din fortărețele din Vietcong, unde se ducea războiul, și le-a dat pe mână grâu bulgur, ciment, îngrășăminte și sârmă ghimpată. Ca burlaci, erau considerați relativ dispensabili. A fost un experiment timpuriu de contrainsurgență.

În doar câteva luni de la sosirea în Vietnam, Holbrooke și-a croit drumul astfel încât să preia conducerea operațiunilor Afaceri Rurale din provincia Ba Xuyen, din Delta Mekong. Ba Xuyen era capătul pământului. Presupunea aproape tot drumul până la Ca Mau, iar Ca Mau era punctul terminal al continentului asiatic, „cea mai sudică provincie din Vietnamul de Nord”, i-a spus odată corespondentul New York Times, David Halberstam, Ca Mau și delta inferioară erau inima Vietcongului, gherilele comuniste care pândeau de ani de zile printre cătunele, și canalele, și orezăriile, și pădurile de mangrove. Ba Xuyen era o provincie cu peste o jumătate de milion de locuitori, la opt sau nouă ore de mers cu mașina de Saigon, pe ruta 4, peste interminabila câmpie umedă a deltei. Era nimic altceva decât câmpuri inundate, mile după mile, până la orizont. La mijloc de Septembrie, când Holbrooke a sosit în orașul Soc Trang, lăstarii de orez erau încă aurii, nu de verdele smarald al recoltei – cu toate că, mai mai des zbura, din moment ce zilnic circula un Caribou de la Air America, între Aeroportul Tan Son Nhut și piste de aterizare din jurul deltei, iar condusul era riscant în fiecare zi și ieșea din discuție după lăsarea întunericului.

Camera lui se afla la etajul al doilea al unei pensiuni coloniale de culoarea argilei, cu un balcon cu vedere spre piața orașului, vizavi de sediul administrației provinciale și de terenul de tenis. Lângă pensiune se afla un club de dans numit Bungalow, doar că guvernul Vietnamului de Sud interzisese dansul pentru a proteja onoarea femeilor vietnameze, așa că Bungalow era acum doar un bar unde soldații locali puteau să bea și să agațe fete. Vecinii lui Holbrooke, de asemenea nou-veniți, erau un tânăr cuplu creștin din Rhode Island, George și Renee McDowell. George era agronom în International Voluntary Services – le prezenta fermierilor locali o tulpină de pepeni uriași din Georgia. Holbrooke a făcut cunoscut faptul că nu-l interesa. El și McDowell s-au dus odată la pista de aterizare Soc Trang pentru a întâlni niște oficiali din Saigon, iar Holbrooke s-a prezentat: „Sunt Richard Holbrooke, omul AID de aici, în Ba Xuyen”. I-a făcut semn lui McDowell, care era cu trei ani mai în vârstă. „Acesta este George McDowell, băiatul de la IVS.”

Treaba lui Holbrooke era în cătunele strategice. Erau 324 în Ba Xuyen – cel puțin asta ajunsese el să creadă. Când a cerut să viziteze câteva dintre cătunele mai îndepărtate, i s-a spus că este prea periculos. S-a dus oricum, în cămașa sa albă cu mânecă scurtă, cu tocul ochelarilor de soare prins în buzunarul de la piept și a constatat că cătunele strategice constau din bastoane de țepușe înfipte într-un șanț și o miliție locală slab înarmată. Vietcong-ul le distrugea după bunul plac. Potrivit rapoartelor de informații, în provincie existau 3.000 de cadre de bază. Saigonul le cedase permanent ghreilelor jumătate din teritoriul provincial, unde gherilele aveau propriii șefi de district, vameși și școli. Orașele aparțineau guvernului doar noaptea. Cu toate acestea, pentru Saigon și Washington existau 324 cătune strategice în Ba Xuyen, cu 61% din populație aflată sub controlul teoretic al guvernului.

La Soc Trang, războiul era foarte aproape. Pista de aterizare era adesea lovită de tiruri de mortier. Holbrooke a slăbit 15 kilograme în căldură. Camera lui nu avea aer condiționat sau ventilator, nu avea toaletă sau duș funcțional și niciodată nu putea să scape de țânțari, așa că petrecea mult timp la un complex situat într-un bloc către canalul ocupat de americanii de la Military Assistance Advisory Group. Se numărau printre cei 15.000 de militari americani care susțineau armata sud-vietnameză, adesea în luptă. Consilierii aveau un mic proiector și arătau filme precum Seven Brides for Seven Brothers și Satan Never Sleeps, pentru care Holbrooke avea un apetit fără fund. În weekend, încerca să se întoarcă la Saigon.

Holbrooke a fost un scriitor bun, dar nicicând mai bun decât în ​​tinerețe. A scris sute de scrisori. Să-i dăm cuvântul:

  • „Mi-aș dori să vă pot spune totul – camera slab luminată și barul în care stau acum, unde oamenii MAAG stau și își așteaptă turele; modelele Playboy de pe pereți, cumva nelalocul lor; teancul de reviste și broșuri vechi, celelalte indicii de acasă pe care armata SUA le aduce în patria Vietcongului pentru a ne face să ne simțim puțin mai puțin pierduți; apa pretutindeni, în creștere, plouă, astfel încât literalmente această provincie, chiar și pământul din jurul clădirii noastre, se află sub apă; așteptarea; urâtul, cruzimea, tragedia. Iar în Saigon, un regim atât de falit și dezgustător încât este greu de descris.
  • Există ceva diferit în Deltă. Zborul peste ea începe să-ți dea o idee despre probleme. Este complet plată și ⅔ din se află sub apă chiar acum. Cu toate acestea, este marea cetate a VC [Vietcong], care ar putea fi ultima care va cădea. Cum este posibil? Unde pot fi ei? Mulți sunt în mlaștini și mlaștini inaccesibile din sudul îndepărtat, dar fapt este că pentru majoritatea, această zi înseamnă a fi adăpostit în casa cuiva și într-unul dintre cătunele de sub noi.
  • Slujba mea de consilier civil al șefului de provincie și supraveghetor al programului de ajutor de aici mă plasează continuu în poziția de avocat al planurilor și proiectelor care ar căuta să facă o realitate din clișeele pe care toată lumea leaprobă în mod nesincer. Nu mă deranjează acest lucru (mă bucur, de fapt), dar uneori este obositor să încerc să îi fac pe vietnamezi să facă ceva care este, în fond, pentru binele lor (sau cel puțin așa credem noi …). Pe de altă parte, când mă retrag doar puțin pentru a privi totul, mi se pare că vietnamezii au acceptat destul de bine prezența noastră dominatoare din ultimii ani. Ajungem aici fără cunoștințe despre țară sau situație și începem imediat să oferim sfaturi. Pe unele dintre ele le putem transforma într-adevăr aproape în comenzi datorită materialelor, banilor și transportului pe care îl controlăm pe deplin. Cred că niciun american nu ar susține o intervenție atât de profundă și continuă în afacerile noastre, chiar dacăar părea că e în joc supraviețuirea. Cu toate acestea, vietnamezii o acceptă și cu un spirit destul de bun.
  • La ora 05:00 din această dimineață a venit vestea că VC a atacat și, eventual, a capturat cel mai îndepărtat avanpost din districtul sud-estic Ba Xuyen. Este un post cambodgian, situat la doar trei kilometri de o pădure de mangrove care formează punctul în care ramura inferioară a Mekongului se întâlnește cu Marea Chinei de Sud. Pădurea de mangrove este un refugiu pentru VC, așa cum sunt aproape toate pădurile de mangrove. Postul protejează un cătun uriaș și critic, de asemenea cambodgian, care fusese inițial programat să fie vizitat de [secretarul apărării Robert] McNamara astăzi, înainte ca programul sau să fie redus. Oricum, cu elicopterul am zburat peste zonă timp de aproximativ o oră, circulând la aproximativ 1500 de picioare și de la acea înălțime s-a putut vedea clar că postul a fost distrus. Situația de pe teren nu putea fi încă cunoscută – nu am coborât, deoarece trăgeau din când în când în timp ce survolam zona. Am alimentat la Soc Trang și ne-am alăturat unui zbor Eagle care se deplasa peste zonă acum. Un Eagle este un grup de aproximativ 6 până la 10 elicoptere, care zboară foarte jos deasupra zonelor rele, sperând să atragă foc, după care se năpustesc. Eram deasupra forțelor principale, care transportă armata vietnameză. În cele din urmă, după ce infanteria a ajuns la cătun și la post, am intrat.
  • La sol era unul dintre cele mai proaste priveliști pe care sper să le văd vreodată. Aparent, VC pătrunsese cu un foc de 75 mm fără recul la doar 50 de metri distanță, și nivelase postul înainte de a deplasa veun om împotriva lui. (O astfel de armă provine cu siguranță din China – nu au fost niciodată folosite aici nici de SUA, nici de francezi, nici de VN.) Spre deosebire de majoritatea posturilor care cad aici, aparent nu era o treabă din interior. Acest lucru se poate datora parțial faptului că aceștia au fost cambodgieni și sunt cei mai buni luptători din jur.
  • Fortul era un dezastru, dintre cei 31 de bărbați care fuseseră în el 10 erau morți, la fel ca 7 copii și 4 femei, care locuiesc cu bărbații lor în aceste capcane cumplite. Cadavrele erau adunate la intrarea noastră și zgomotul femeilor care se tânguiau, plus aerul și duhoarea oribilă care acopereau totul, erau. . . Poți crede că sunt imagini cu oameni care își croiesc drum prin dărâmăturile lăsate de război în Europa și Japonia și am văzut acest lucru de multe ori în poveștile vremurilor noastre, dar a merge pe un astfel de teren este încă ceva nou. Nu se știe prea bine care vor fi reacțiil. A mea nu a fost la fel de rea pe cât îmi fusese teamă că ar putea fi; poate, încetul cu încetul, am lucrat la asta oricum. (Au fost atât de multe situații similare cu acestea, iar Vietnamul este o țară atât de crudă pentru debutanți, dar aceasta a fost cea mai rea în care fusese imediat după sosire).
  • Dar după aceea a fost mai greu să dăm de-o parte imaginile din Can Nganh. Într-un fel, atât de ireal, întrucât păsările încă zburau în jur și copiii din cele mai apropiate case, la mai puțin de 50 de metri distanță, se jucau și păreau normali. Dar erau femei care plângeau peste trupurile sfâșiate ale soților lor, iar picioarele ieșeau pe ici-colo, grotesc.”
  • Am îndoielile mele, din ce în ce mai adânci, referitor la abordarea noastră de bază, aici. Discuțiile și sugestiile recente pe care le-am primit din diferite surse ar indica faptul că, în afară de vizitele McNamara, s-au adăugat greutăți pentru exponenții Victoriei prin puterea aeriană – Forța Aeriană și elicopterele armate. Simt că acesta este un pas teribil, atât moral, cât și tactic. Bineînțeles, se face niciodată să ataci politica pe motive morale în comunitatea americană de aici, care este o comunitate practic dură și din ce în ce mai dură („Războiul este iad” – justifică orice oroare). Cu toate acestea, decizia de a lupta împotriva VC din aer poate fi destul de ușor atacată pe baza simplului motiv de prostie (sau cum a spus odată Talleyrand: „Domnule, este mai rău decât o crimă, este o gafă”). Sunt convins că VC trage adesea asupra avioanelor noastre doar pentru a atrage artileria și distrugerea de aer a cătunelor. Acest lucru poate suna uimitor, dar este un fapt general acceptat și motivul pentru care, odată ce comis un astfel de act, VC poate face din el o mare propagandă.
  • Deci, oricum, dacă prin puterea aeriană vrem să câștigăm acest război, mii de vietnamezi vor muri și inamicul va rezista mult mai mult; vom face o greșeală gravă și nu mă bucur. Desigur, ironia este copleșitoare, dacă ar fi cineva vreodată suficient de prost să se oprească și să se gândească la asta. Astăzi, în Vietnam, folosim arme cu mult mai proaste și tactici mai puțin umane decât inamicul. Nu mă îndoiesc deloc că ucidem mai mulți civili decât VC și, cu ceea ce s-ar putea admite în general, sunt tactici mai puțin selective, mai puțin „corecte”. Presupun că suntem de partea dreaptă, pe termen lung, aici. Nu există nicio îndoială în mintea mea că, dacă vom pierde aici, vom duce acest război în alte țări din America Latină și Asia, în câțiva ani. Dar acum luptăm greșit și doare. Pe termen scurt, ar trebui să fim cu adevărat de cealaltă parte. Dacă dai la o parte legăturile cu Hanoi și Peking, VC luptă pentru lucrurile pentru care ar trebui să luptăm mereu în lume. În schimb, continuăm să apărăm o clasă de avuți care nu și-a arătat încă capacitatea reală de a înțelege că cei care nu au trebuie să fie cooptați în națiune. Să se arate asta și poate că va fi o îmbunătățire a situației, nu în ceea ce o facem, ci în beneficiul nostru.
  • Toată chestia asta afurisită mă face puțin să mă îmbolnăvesc. (Sau o fi gâtul meu?) Aceasta este cea mai interesantă misiune din lume și voi fi întotdeauna recunoscător pentru că am avut-o. Dar nu cred că îmi va părea rău să plec. Un prieten de-al meu tocmai a primit următoarea misiune: Luxemburg. Pare aproape o glumă, dar este adevărat. Există astfel de locuri. Cred că încep să văd războiul, care, la naiba, așa și este, în cele mai puțin glorificate lumini. Asta e atunci când, uneori, lupta nici măcar nu merită, atât de sângeros fiind costul. Dar nu este de ales, chiar așa, nu este?

Contrainsurgența nu este pentru toată lumea – este un gust sofisticat. În Vietnam a atras idealiștii. Această atracție nu a fost cea care i-a adus pe americani în război. Am căzut în Vietnam și am continuat să ne scufundăm din convingerea greșită că politica de izolare ne impunea să ne punem siguranța și credibilitatea în a nu pierde încă o milă pătrată din Asia în fața comunismului, chiar dacă inamicul era naționalist. Dar contrainsurgența a făcut parte din momeală. A fost ceea ce i-a ținut acolo pe Holbrooke și pe americani ca el.

Preferăm războaiele noastre rapide și decisive, încheind cu o ceremonie de predare și ne place puterea de foc mai mult decât vrem să recunoaștem, în timp ce contrainsurgența necesită o reținere supremă. Apostolii săi din Vietnam obișnuiau să spună: „Cea mai bună armă de ucis este un cuțit. Dacă nu poți folosi un cuțit, atunci o armă. Cea mai proastă armă este puterea aeriană”. Potrivit experților, contrainsurgența este 80% politică. Ne petrecem timpul cu diagrame, planuri și sarcini americane, de parcă soluția la conflictul intern al altei țări ar fi să ne corectăm propria birocrație. Și poate că nu luăm în serios politica altor oameni. Se reduce la puterea credinței noastre în noi înșine. Dacă suntem buni – și nu suntem buni? – atunci nu va fi nevoie să forțăm alți oameni să facă ceea ce dorim. Ei ne vor cunoaște prin faptele noastre și vor dori, pentru ei înșiși, ceea ce vrem noi pentru ei.

Exista o bandă desenată, Peanuts, care circula printre Holbrooke și prietenii săi din Vietnam. Echipa de baseball a lui Charlie Brown tocmai fusese sacrificată, 184-0. „Nu înțeleg”, spune Charlie Brown. „Cum putem pierde când suntem atât de sinceri ?!”

Washington, 1967

Ani mai târziu, Holbrooke va descrie o secvență aproape inevitabilă de îndoială și deziluzie care a avut loc în mintea anumitor americani din Vietnam. În primul rând, va începe să pună la îndoială evaluările oficiale ale războiului. Apoi, va începe să pună la îndoială tactica SUA, iar apoi strategia.

Până în 1967, Holbrooke intrase în a patra și ultima etapă de îndoială. A început să pună la îndoială angajamentul american în Vietnam. S-a întors acasă și a ocupat o funcție de asistent superior la subsecretarul de stat Nicholas Katzenbach. La 9.000 de mile depărtare de Vietnam, putea vedea că adevărata amenințare se afla pe frontul de acasă, că războiul îi sfâșia țara. A ajuns la concluzia că Statele Unite nu ar putea câștiga niciodată, cel puțin nu în condițiile pe care americanii le-ar accepta. Dar pentru puțini porumbei din guvern, asta nu însemna „Să scăpăm dracului din Vietnam”. Însemna: „Ce naiba facem acum?” Asta era măsura în care se manifesta scepticismul în jur, al celui care se afla încă înăuntru. Procesul de dezamăgire a fost extrem de lent. Ulterior, oamenii își vor re-data momentul adevărului, întâlnirea lor uluitoarea evidență. Acest lucru s-a petrecut adesea accidental – sincer, nu le venea să creadă că greșiseră atât de mulți ani. Și când, în sfârșit, au început să-și piardă credința, au păstrat-o pentru ei și câțiva prieteni empatici.

Katzenbach, numărul doi în Departamentul de Stat, avea propriile îndoieli. A început să se întâlnească cu o duzină de persoane în vârstă din jurul guvernului în fiecare joi după-amiază, la ora cinci, în biroul său de la etajul șapte. Timp de 90 de minute, stăteau într-un cerc de scaune, bând ceva și vorbind despre Vietnam. Katzenbach l-a numit „non-grupul”, pentru că nu exista nici o agendă, nici o urmă de hârtie și nimeni nu avea voie să citeze pe nimeni, în exterior. Non-Grupul a devenit un loc sigur pentru explorarea politicilor alternative – atât de profundă fusese minciuna și frica în toată administrația Johnson. Secretarul de stat Dean Rusk știa, dar nu a participat niciodată, astfel încât să nu fie afectat de discuțiile de pace. Holbrooke a intrat neinvitat în biroul lui Katzenbach și l-a bătut la cap de atâtea ori, încât Katzenbach, care a găsit răcoritor entuziasmul copilăresc al lui Holbrooke, a acceptat în cele din urmă să-l lase să se alăture grupului non-grup. Cravatele nu zicea nimic, cu excepția cazului în care unul dintre superiorii săi îi adresa o întrebare. Astfel, a avut parte de un timp neprețuit în compania unor membrii înalți ai politicii externe, cum ar fi Averell Harriman, Walt Rostow și adjunctul lui McNamara, Cyrus Vance. Holbrooke era singurul dintre ei cu experiență în Vietnam.

În seara zilei de 1 noiembrie, 11 oameni de stat vârstnici ai erei Războiului Rece s-au adunat la Departamentul de Stat pentru băuturi, cină și un briefing despre Vietnam. McNamara era acolo; tocmai îi trimisese o lungă notă președintelui Lyndon Johnson, prezentând o imagine sumbră asupra războiului și nu-și putea ascunde posomorârea. Dar Rusk a rămas un soldat bun, iar briefing-ul a fost optimist – numărul de cadavre și documentele capturate arătau că Statele Unite câștigau. A doua zi dimineață, Înțelepții au intrat în camera cabinetului și, unul câte unul, i-au spus lui Johnson ce vroia să audă – să păstreze cursul. Președintele a fost foarte liniștit.

Katzenbach nu era. El a crezut că informarea făctă de înțelepți fusese o înșelătoare și validarea de către Johnson era o greșeală. Holbrooke credea la fel și s-a oferit să scrie o notă diferită pentru ca șeful său să i-a dea președintelui. Serviciul guvernamental tinde să transforme proza ​​scrisă în ceață și noroi, deoarece este mult mai bine să nu spui nimic inteligibil decât să greșești. Nu era cazul lui Holbrooke. În 17 pagini, el a expus problema strategică, apelând la istorie:

  • Hanoiul folosește timpul așa cum au folosit rușii terenul înainte de înaintarea lui Napoleon asupra Moscovei, retrăgându-se mereu, pierzând fiecare bătălie, dar creând în cele din urmă condiții în care inamicul nu mai poate funcționa. Pentru Napoleon erau lungile sale linii de aprovizionare și iarna rece a Rusiei; Hanoiul speră că pentru noi va fi disensiunea crescândă, nerăbdarea și frustrarea cauzate de un război prelungit fără fronturi sau alte semne vizibile de succes; o nevoie tot mai mare de a alege între arme și unt; și o respingere din ce în ce mai mare a americanilor văzându-și, pentru prima dată, propria țară uriașul cu o putere masivă de foc împotriva unei „mici națiuni asiatice”.

Vietnamul de Nord nu ar putea învinge jumătate de milion de soldați americani, dar ar putea seca publicul american de voința de a continua lupta. Așadar, Johnson avea două opțiuni. Putea transforma tot Vietnamul de Nord și de Sud, împreună cu părți din Cambodgia și Laos, într-o zonă de foc liber și să încerce să bată inamicul înainte ca disidența să devină prea puternică acasă. Sau putea recâștiga centrul acasă și, prin urmare, mai mult timp – nu cu sloganuri patriotice și speranțe false, ci prin reducerea angajamentului Statelor Unite.

Era puțin probabil ca prima opțiune să funcționeze, deoarece voința de luptă a Hanoilui era inepuizabilă. A doua opțiune putea funcționa, dar necesita mai mulți pași.

Johnson trebuia să schimbe obiectivul Statelor Unite – de la victoria asupra comunismului la un guvern sud-vietnamez care să poată supraviețui și să poată face față unei amenințări comuniste în curs de desfășurare. Statele Unite ar fi trebuit să le ceară mai mult sud-vietnamezilor, din punct de vedere militar și politic. Trebuia să țină cont de propriile sale valori morale și să nu mai folosească puterea aeriană și artileria, care uciseseră un număr mare de civili sau îi transformaseră în refugiați, pentru a elimina câțiva luptători Vietcong: „Prea mulți oameni sunt constrânși de brutalitatea războiului. Ei consideră că lupta împotriva unui război de insurgență cu o putere de foc extrem de superioară este imorală și contraproductivă. . . . Unele senzații (mai mult în străinătate decât în ​​Statele Unite) se bazează pe sentimentul că Statele Unite sunt îngrozitoare cu persoanele care nu sunt albe”. Și Johnson ar trebui să anunțe o oprire a bombardamentelor asupra majorității Vietnamului de Nord, care ar putea duce la negocieri. „Timpul este elementul crucial în această etapă a implicării noastre în Vietnam”, a concluzionat Holbrooke. „Dacă nu putem accelera broasca țestoasă a succesului demonstrabil pe teren, trebuie să ne concentrăm pe încetinirea iepurelui disidenței de acasă”.

Memo-ul nu solicita retragerea unilaterală sau chiar retragerea negociată. A argumentat în favoarea unei modalități de a câștiga mai mult timp. Războiul din Vietnam urma să continue. Dar, în spectrul opiniei oficiale, punctul de vedere era unul foarte nepotrivit. Într-un limbaj viu și fără compromisuri, autorul în vârstă de 26 de ani spunea că Statele Unite nu vor putea câștiga războiul. Din acest motiv, Katzenbach a ezitat să-și pună numele în memo. Dar, de vreme ce a fost de acord cu aceasta și a considerat că analiza este strălucitoare, în cele din urmă l-a semnat, pe 16 noiembrie. Când Rusk a citit, i-a spus lui Katzenbach: „Încerc mereu să aflu ce crede președintele înainte de a-mi oferi sfatul”. Niciun cuvânt nu s-a întors de la Casa Albă. Johnson nu a vrut să audă.

Washington, 2009

Sursa: Wikipedia

Imediat după preluarea mandatului, în 2009, președintele Barack Obama a trebuit să ia o decizie cu privire la cererea armatei SUA de a trimite 17.000 de miltari suplimentari și 4.000 de cosilieri militari în Afganistan. Potrivit Pentagonului, creșterea numărului era necesară pentru a preveni haosul din ce în ce mai mare din sud și pentru a spori securitatea alegerilor afgane din august. Secretarul de stat, Hillary Clinton, îl numise pe Holbrooke într-o funcție creată special pentru el: reprezentant special pentru Afganistan și Pakistan. El va raporta, prin ea, președintelui. Obama era deja o figură istorică, un prinț democrat, John F. Kennedy al unei noi generații. Holbrooke lucrase pentru fiecare președinte democrat, de la Kennedy. Și-a dorit foarte mult să-i câștige încrederea.

A consierat că președintele ar trebui să aprobe trupele, nu doar din cauza situației erodante din Afganistan, ci pentru a face față retoricii sale de campanie despre necesitatea de a câștiga în Afganistan. Holbrooke a crezut, de asemenea, că armata încearcă să-l preseze pe noul președinte cu cifre înșelătoare și o decizie pripită.

Se tot gândea la 1965. Acesta eraanul în care Johnson, după ce a fost ales, a mărit numărul trupelor din Vietnam de la 23.000 la 184.000. Paralelele cu 2009 și Obama erau ciudate.

Pe 13 februarie, Holbrooke se afla la Kabul, în prima sa călătorie în regiune de la numire. În Situation Room, președintele și consilierii săi se întâlneau pentru a lua o decizie finală asupra trupelor. Clinton susținea un discurs la Asia Society și îi ceruse lui Holbrooke să-l completeze. El a stat într-o cameră întunecată din ambasada SUA, conectată prin videoconferință securizată la Casa Albă. Trecuse de miezul nopții la Kabul, iar Holbrooke era obosit. Când Obama l-a chemat, a început să citească din notițele pe care le scrisese pe o hârtie liniată.

„Permiteți-mi să vorbesc în numele secretarului Clinton și la instrucțiunile sale directe, în sprijinul opțiunii 2”. Aceasta era opțiunea de a trimite 17.000 de militari într-o singură desfășurare, nu în două tranșe. „O facem cu reticență și având în vedere dificultățile pe care le presupune orice desfășurare a trupelor. Aceasta este o decizie dificilă, mai ales într-un moment în care Afganistanul se confruntă cu o criză politică și constituțională din cauza alegerilor care vă complică și mai mult decizia. Ca primă decizie de a trimite trupe în străinătate și în luptă – spre deosebire de Irak – această decizie se află la intersecția crudă a diplomației, politicii și istoriei”.

„Cine vorbește așa?”, murmură Obama. Părea cu adevărat nedumerit. Toată lumea din jurul mesei din Situation Room îl auzise, dar Holbrooke, aflat la 7.000 de mile distanță, nu auzise și a continuat.

„În multe privințe este ciudat să trimitem mai multe trupe americane într-o situație politică atât de haotică. Dacă trimitem mai multe trupe, desigur, ne aprofundăm angajamentul, fără nicio garanție de succes. Iar umbra Vietnamului planează asupra noastră”.

Obama l-a întrerupt. „Richard, ce faci? Citești ceva?”

Holbrooke, pe ecran, a explicat că secretara de stat dorise să fie sigură că președintele i-a auzit cu exactitate opiniile. El a continuat: „Dar dacă nu trimitem mai multe trupe, cresc șansele atât de haos politic, cât și de succes al talibanilor cresc”.

„De ce citești?”, a insistat Obama.

Holbrooke se opri din nou să explice. A reușit să treacă prin restul notițelor sale, care ar fi putut fi rezumate în câteva rânduri, dar îl pierduse pe președinte. Nu a înțeles ce făcuse greșit, dar Obama a părut enervat și l-a ignorat pentru restul întâlnirii.

Holbrooke a regretat că și-a citit notele cu voce tare. O făcuse pentru a nu se lungi, dar sunase ca un discurs sau o primă schiță a memoriilor sale. Câtorva tineri din spatele zidurilor li se păruse emoționant să-l audă acest bătrân leu vorbind despre intersecțiile crude, dar nimeni din jurul mesei nu îndrăgea o astfel de adresare, iar când Obama și-a exprimat iritarea, nu au putut decât să concluzioneze că Holbrooke a ieșit deja din grațiile noului președinte. Ceea ce însemna că nimeni nu trebuia să se îngrijoreze de el. După întâlnire, Obama i-a spus consilierului său pentru securitate națională, James Jones, că-l va tolera pe Holbrooke în Situation Room numai dacă va avea vorba scurtă și că vrea să fie cât mai puțin posibil în prezența lui Holbrooke.

Inima problemei a fost Vietnamul. Holbrooke a făcut trimitere la ea tot timpul, nu putuse rezista. A dat mai departe copii dintr-o carte pe care o recenzase recent, Lessons in Disaster, despre deciziile defectuoase care au dus la escaladare. A invocat lunile critice din 1965 atât de solemn, încât Obama l-a întrebat: „Acesta este modul în care oamenii vorbeau în administrația Johnson?” Nu doar că Holbrooke devenea plictisitor cu tema Vietnamului, ca un bătrân veteran, ud leoarcă ieșit din junglă pentru a-i trage pe străini de cămașă și a-i face să-i asculte povestea îngrozitoare. De fapt, problema era că Obama nu  vroia să audă de Vietnam. El le-a spus tinerilor săi asistenți că nu este relevant și au fost de acord: Vietnamul era o poveste veche. Obama avea trei ani, în iulie 1965.

Și ce trebuia să facă Obama cu analogia? Nu îi spunea cât de multe trupe ar putea face diferența în provincia Helmand. Îi spunea că președinția sa ar putea fi distrusă de acest război. Fusese ca o sentință de condamnare, în Situation Room. Îl transformase pe Holbrooke într-un lector condescendent față de un interlocutor mai puțin experimentat, și asta era, pentru Obama, la fel de intolerabil ca lingușirea. Îi plăceau personalul tânăr, deștept, ultra-legal. Nu-i plăceau mari personalități competitive.

Divizarea dintre cei doi bărbați a început cu temperamentul, s-a lărgit cu generația și s-a încheiat în perspectivă. Obama – pe jumătate kenyan, crescut în Indonezia, cu prieteni pakistanezi la facultate – s-a văzut pe sine ca primul președinte care a înțeles Statele Unite din exterior. A înțeles limitele puterii americane și a știut că nu fiecare problemă are o soluție americană. Administrațiile Bush și Clinton căzuseră pradă hubrisului unei superputeri solitare. Apoi a venit războiul din Irak și prăbușirea economică din 2008, iar țara a fost adusă în situația de a se trezi.

Obama nu vroia să spună acest lucru, dar sarcina lui era să gestioneze declinul american, ceea ce însemna să folosești puterea cu înțelepciune. El a întruchipat – degetele sale lungi și subțiri apăsate sceptic de obrazul său, ascultând din capul mesei din Situation Room – chiar opusul grandorii bombastice, potrivit căreia Statele Unite ar putea face orice, și al fricii ticăloase de a fi catalogat drept un lider slab, neîncercând. Probabil că Obama nu se gândea la podul aerian din Berlin sau la acordurile de pace de la Dayton, pe care Holbrooke le negociase și care pusese capăt războiului bosniac; Obama se gândea la impulsurile care scufundaseră Statele Unite în Vietnam și Irak. Președintele și asistenții săi credeau că acestea erau și impulsurile lui Holbrooke, când de fapt el spunea doar atât: „Fii atent. Ți s-ar putea intampla și ție”. Obama nu a vrut să-l audă – nu a putut să-l audă, pentru că vorbitorul îl distrăgea în continuare cu figuri teatrale și bombastice demne de Johnson însuși. Așa că Obama i-a spus lui Jones, iar Jones i-a spus lui Clinton, iar Clinton i-a spus lui Holbrooke: oprește-te cu Vietnamul.

„Nu cred că au ceva de învățat din Vietnam”, a spus ea.

„Vor face aceleași greșeli!”, răspunse Holbrooke.

Holbrooke i-a mărturisit prietenului său, Gelb, că nici Clinton nu era interesată.

A încercat să se oprească, dar a fost imposibil. Cum să nu fie bântuit? Nu era nimic nou sub soare. Cumva, după o excursie de jumătate de secol pe înălțimile măreției americane, țara se întorsese exact în același loc. Toate întrebările din Afganistan erau întrebările din Vietnam. Ar putea Statele Unite să transforme societatea afgană? Dacă nu, americanii ar mai putea câștiga războiul? Efortul nostru a făcut acest lucru mai puțin probabil? Ce pârghie am avut? Ar trebui să scăpăm de liderul afgan? Am putea vorbi despre ieșirea noastră?

„Este dincolo de ironie că 40 de ani mai târziu ne-am întors în Vietnam”, a scris Holbrooke în jurnalul său. „Desigur, totul este diferit și totul este la fel. Și cumva, mă întorc în mijlocul lui, singurul înalt funcționar care l-a trăit cu adevărat. Nu mă gândisem prea mult la asta de ani buni, acum revine în fiecare zi. Fiecare program are încarnarea sa anterioară – în mare parte nereușită. . . . Cred că trebuie să recunoaștem că succesul militar nu este posibil, + trebuie să căutăm o negociere. Dar cu cine? Talibanii nu sunt Hanoi, + alianța lor cu Al Qaeda este esențială”.

Iată paradoxul: știa din Vietnam că ceea ce fac Statele Unite în Afganistan nu va funcționa, dar a crezut că se va descurca. Și mai era ceva. Dacă ar aplica adevărata lecție a Vietnamului – nu o fă – ar rămâne fără loc de muncă. Și atunci, cine ar fi el?

De-a lungul timpului, a învățat să salveze Vietnamul pentru echipa sau. Într-o zi, în timp ce se afla într-o altă întâlnire de la Casa Albă despre Afganistan, ascultând un alt briefing militar optimist, a apărut un citat din trecutul adânc, și l-a mâzgălit pe o bucată de hârtie și l-a dus înapoi la birou pentru a-i arăta tinerilor săi conssilieri, care, desigur, habar nu aveau de unde provine: „Cum putem atunci când suntem atât de sinceri?”

În toamna anului 2009, Obama s-a confruntat cu o altă decizie cu privire la trupe. Noul său comandant din Afganistan, generalul Stanley McChrystal, cerea 40.000 de soldați în plus față de cei 21.000 anteriori. Cea mai recentă creștere ar fi adus numărul total al forțelor SUA în Afganistan la peste 100.000. McChrystal se afla în Afganistan din iunie, călătorind prin țară, luând pulsul războiului și ajunsese la o concluzie: fără o creștere a numărului de militari, Afganistanul va intra în ceea ce el numea „o spirală a morții”. Solicitarea de trupe a lui McChrystal se scursese în public, iar Obama și consilierii săi s-au simțit din nou băgați în corzi de către militari.

Peste zece săptămâni, în toamna anului 2009, Obama a prezidat la cel puțin nouă sesiuni ale Consiliului său de Securitate Națională, două sau trei ore la rând. În jurnalul său, Holbrooke numise odată Situation Room drept „o cameră care, pentru mine, simbolizează problema; o cameră subterană fără ferestre în care distanța de la cunoștințe reale la oameni este maximă – oameni foarte sus-puși care știu foarte puțin, iau decizii mărețe (sau nu atât de mărețe) sau poate (ca atât de des în perioada Clinton) nu iau deloc decizii”. Avusese loc o revizuire a strategiei pe Afganistan, în ultimele luni ale administrației Bush, încă una în primele săptămâni ale lui Obama și iată-i din nou, de data aceasta cu o revizuire-maraton: semnul sigur al unui război problematic, la fel ca multele misiuni de informare trimise de Kennedy în Vietnamul de Sud.

Discuția s-a confruntat cu contradicțiile fundamentale ale războiului. Obama le știa la fel de bine ca toată lumea. Intrau și tot intrau în Situation Room, săptămânile se prelungeau, iar Obama, la obiect și avocățește, asculta și punea întrebări grele.

Să începem.

De ce suntem în Afganistan?

Pentru că Al Qaeda ne-a atacat din Afganistan. Obiectivul nostru este de a preveni un alt atac și, în cele din urmă, de a distruge Al Qaeda.

Dar Al Qaeda se află în Pakistan.

Dacă talibanii vor prelua din nou puterea în Afganistan, Al Qaeda ar putea să-și recapete refugiul acolo.

Dar Al Qaeda are deja un refugiu sigur în vestul Pakistanului – ca să nu mai vorbim în Somalia și Yemen și Sahel. De ce avem nevoie de 100.000 de soldați și o campanie de contrainsurgență în Afganistan pentru a merge după 100 de membri al-Qaeda în zonele tribale din Pakistan?

Pakistanul, presupusul nostru aliat, ne susține de fapt dușmanii. Pakistanezii nu vor susține trupele americane pe solul lor. Tot ce putem face constă în operațiuni sub acoperire, colectare de informații, lovituri cu drone în zonele tribale împotriva militanților, dintre care unii atacă ținte pakistaneze – chiar și asta este foarte nepopular.

Ce știm cu adevărat despre talibani? Suntem siguri că vor permite Al Qaeda să revină în Afganistan?

Nu, dar refuză să renunțe la Al Qaeda.

De ce să nu facem o campanie de combatere a terorismului: drone și câteva mii de forțe speciale și spioni care-i urmăresc pe băieții răi?

Asta încercăm din 2001 și nu a funcționat. Numai contrainsurgența va oferi guvernului afgan spațiul de respirație pentru a câștiga sprijinul poporului și pentru a câștiga putere până când se poate apăra.

Dar contrainsurgența clasică necesită sute de mii de soldați.

Deci, ne vom limita la protejarea centrelor de populație și a liniilor cheie de comunicare până când armata afgană va deveni mai mare și mai bună.

Ce se întâmplă dacă inamicul devine din ce în ce mai mare și mai bun?

S-ar putea să trebuiască să trimitem mai multe trupe peste un an sau doi.

Dacă prezența noastră o face mai mare și mai bună?

Vom începe să transferăm responsabilitatea guvernului afgan, în doi-trei ani.

Ce se întâmplă dacă președintele afgan, Hamid Karzai, vrea să rămânem prin preajmă pentru contractele grase și brigăzile de luptă, în timp ce guvernul său continuă să prade poporul? Contrainsurgența poate avea succes numai cu un partener de încredere, iar alegerile au făcut un mare rău legitimității lui Karzai. Ce se întâmplă dacă guvernului afgan îi lipsește capacitatea sau voința de a câștiga sprijinul poporului?

Nu există un răspuns bun.

Și dacă armata pakistaneză nu își va schimba niciodată strategia?

Nu există un răspuns bun.

Holbrooke s-a așezat la capătul îndepărtat al mesei, lângă generalul David Petraeus, cu cele patru stele ale sale, și a luat notițe. Printre notele sale se aflau interjecții private. Când McChrystal a arătat un diapozitiv care a schimba definiția obiectivului american din „înfrângerea talibanilor” în „insurgența condusă de talibani nu mai reprezintă o amenințare existențială pentru guvernul din Afganistan”, fără a schimba numărul trupelor, Holbrooke a scris: „ Wow! Cuvintele pot fi folosite pentru a însemna orice vrem să însemne”. Susan Rice, ambasadorul SUA la Națiunile Unite, a propus programe comune de ajutor SUA-China în Pakistan: „NONSENSE”. Robert Gates, secretarul Apărării, a susținut că ajutorul civil acordat Pakistanului ar putea provoca o reacție împotriva Statelor Unite: „ASTA E FĂRĂ sens!” Vicepreședintele Joe Biden a spus că fiecare dintre interesele Pakistanului era și interesul Americii: „HUH?”

Holbrooke și-a păstrat scepticismul caustic pentru sine. Nu mai ținea discursuri și nici nu citea din note. Îl complimenta pe președinte mai rar. A vorbit foarte puțin și, când a vorbit, a făcut-o pe subiecte care țineau de slujba lui, dar periferice pentru discuția principală – agricultură și corupție polițienească. El a susținut o „creștere civilă” – planul Departamentului de Stat de a recruta mai mult de o mie de experți americani și de a-i detașa în orașele și districtele din Afganistan. Valul civil i-a oferit lui Holbrooke un loc la masă și credibilitate în fața generalilor, care se plângeau întotdeauna că efortul civil a rămas în urmă. Așadar, la Casa Albă a avut grijă să nu spună ce credea cu adevărat – dar înapoi la birou, când consilierul său pentru ajutor, Sepideh Keyvanshad, care nu credea că este mai bine în Afganistan, l-a întrebat: „De ce trimitem toți acești oameni? Nu va face nicio diferență”. La care Holbrooke i-a răspuns: „Crezi că nu știu asta?”

În anii 1990, în timpul întâlnirilor pe tema războiului din Bosnia, Holbrooke spusese tot ceea ce credea – nu ezitase să-l contrazică pe șeful său, secretarul de stat Warren Christopher, sau chiar pe președintele Clinton, când considera că aceștia greșesc. Acum, în al 47-lea an de carieră, a devenit atent. Simțea că nu are poziția în fața lui Obama pentru a se lupta cu armata, cu atât mai puțin cu cel mai faimos general, aflat chiar în stânga lui. Nu avea susținători în cameră, în afară de Hillary Clinton și, fiindcă era rănit, iar nevoia lui de ea era existențială, nu putea să permită o licărire de lumină sau o gură de aer între ei. Și era cu generalii. Drept urmare, aproape nimeni nu știa ce părere a Holbrooke despre sporirea trupelor. A ținut-o departe de colegii săi și doar pentru echipa sa.

În weekendul zilei Columbus, a stat treaz până la patru dimineața, elaborând o notă de nouă pagini pentru Clinton. A rescris-o de mai multe ori în zilele următoare, încă nemulțumit. Se întoarce direct la nota pe care a scris-o pentru Johnson în toamna anului 1967, cea despre campania din Rusia a lui Napoleon. Are aceeași claritate, aceeași privire albastră ca gheața asupra unei realități dificile.

  • „La fel ca tine, cred în posibilitățile conducerii americane și nu sunt un pesimist din fire. Sper că judecățile mele sunt greșite. În 1965, pe parcursul unei săptămâni, Lyndon Johnson a avut același tip de discuții pe care le purtăm acum, dar a venit cu răspunsuri greșite. În 2002–2003, George W. Bush niciodată nu și-a consultat cu adevărat propriul secretar de stat înainte de a se angaja în războiul din Irak. Acum este rândul nostru, iar Barack Obama are meritul de a fi purtat discuții îndelungate și de a fi ascultat pe toată lumea înainte de a lua deciziil. Dar parametrii dezbaterii au fost definiți aproape în întregime de către armată și nu cred că au fost discutate în mod adecvat implicațiile politice, regionale și globale complete ale cererilor lui McChrystal”.

Holbrooke credea că contrainsurgența nu va reuși niciodată în Afganistan. Din punct de vedere istoric, a funcționat în războaie coloniale, unde a necesitat multă constrângere, și în războaie în care inamicul nu avea un adăpost transfrontalier. În Irak, strategia de contrainsurgență a lui Petraeus depindea de evoluțiile politice specifice din comunitățile șiite și sunnite. În analogia cu Afganistan nu se reăgăsea niciuna dintre acestea. Vietnamul, războiul care fusese interzis discuțiilor.

În loc să asigure populația afgană, cei 100.000 de soldați americani doar ar confirma narațiunea talibană a unei armate infidele de ocupație care susține un guvern marionetă. Toată lumea a spus că acesta a fost un război politic, dar Holbrooke a subliniat că analiza a ignorat politica – dezastrul electoral, cancerul corupției, ilegitimitatea lui Karzai. Discuțiile s-au concentrat aproape în totalitate asupra numărului de trupe – dar în sprijinul cărui tip de guvern ar de fi trimis zeci de mii de noi militari? „Actualul guvern nu are suficientă legitimitate și atractivitate pentru a motiva sute de mii de afgani să moară pentru asta”, a scris el. „Deși o parte substanțială a populației afgane este puternic motivată să lupte împotriva talibanilor, motivația lor principală este de obicei etnică și tribală, nu vreun angajament față de valorile presupuse de guvernul de la Kabul”.

El nu argumenta împotriva trimiterii mai multor trupe – oricum nu într-o notă adresată lui Clinton. (În privat, i-a spus lui Gelb că, dacă ar depinde de el, ar trimite doar 4.500 de consilieri, dar el nu i-ar fi putut spune asta lui Clinton, nici măcar discret). A mai scris că o retragere americană din Afganistan ar „declanșa un ciclu de evenimente incontrolabile care ar putea afecta serios interesele noastre cele mai vitale”. Era un fel de teorie soft domino – nu că guvernele învecinate se vor răsturna unul după altul, dar întreaga regiune care se întinde din Orientul Mijlociu până în India, cu arme nucleare și numeroase insurgențe și grupuri jihadiste, ar fi destabilizată. În loc de o ieșire, Holbrooke căuta o politică menită să permită Statelor Unite să rămână.

Țara nu vroia să audă acest lucru și nici Obama, dar americanii aveau nevoie să fie alergători de distanță în Afganistan. Acesta a fost motivul pentru care Holbrooke a continuat să spună că va fi cel mai lung război american. O mare creștere a numărului de militari promitea prea multe, atât americanilor, cât și afganilor, și va juca în curând în moduri previzibile, cu apeluri ulterioare pentru trimiterea încă și mai multor trupe sau pentru o plecare rapidă. Un număr mai modest – Holbrooke l-a stabilit între 20.000 și 25.000, doar o brigadă de luptă și restul formatori și consilieri pentru armata afgană – ar ține în fața talibanilor și publicului american, câștigând totodată timp pentru o nouă strategie politică. „Iar timpul, marfa de care avem cea mai mare nevoie pentru a reuși, este cel mai puțin de găsit”. Mai mult timp – aceasta fusese și tema trimiterii sale către expriența lui Napoleon în Rusia.

Cum ar arăta o strategie politică? Această parte nu era clară – soluțiile pentru Afganistan nu au fost niciodată la fel de convingătoare ca și criticile. Holbrooke a inclus un scurt și vag paragraf despre „reintegrare și reconciliere” – „cea mai mare piesă lipsă din politica noastră”. Reintegrarea a însemnat cooptarea de dezertori talibani de nivel scăzut. Reconcilierea însemna să vorbim cu conducerea talibanilor. Dar Clinton nu a vrut să audă de discuții de pace, nici militarii, nici Casa Albă. A discuta cu inamicul – singura modalitate de a pune capăt războiului – nu a făcut niciodată parte din revizuirea strategiei.

New York și Washington, 2010

  • Ieri am fost la spectacolul final al renașterii South Pacific, la Lincoln Center. O producție fantastică, pe care am găsit-o extrem de mișcătoare. Bărbații plângeau, inclusiv eu. Am încercat să înțeleg de ce acel spectacol a avut un impact emoțional atât de mare asupra noastră. Pentru mine a fost combinația dintre frumusețea spectacolului și muzica sa, și surprinderea în acel spectacol a atâtor momente din istoria americană, spectacolul în sine deschizându-se la New York în culmea măreției New York-ului, 1949, tema … Americanii aflați în război într-o țară îndepărtată sau în insule din Pacificul de Sud – sentimentul pierderii optimismului american și sentimentul nostru că putem face orice. Contrastul cu ziua de azi a fost foarte puternic și m-am tot gândit unde ne aflăm astăzi, națiunea noastră, lipsa de încredere în propria noastră capacitate de a conduce în comparație cu locul în care ne aflam în 1949, când a apărut, evocând o eră de doar cinci ani sau șapte ani mai devreme, când am plecat spre cele mai îndepărtate colțuri ale globului și am salvat civilizația.
  • Chiar dacă șansele de succes în orice fel de dialog cu talibanii sunt foarte mici – eu le-am pus la 10-20% – ar fi iresponsabil să nu încercăm, dat fiind faptul că nu există o soluție militară la război și având în vedere faptul că suntem într-o spirală dură acum, o relație în declin cu Karzai și acasă. Cade fundul acestei politici pe măsură ce vorbim și toată lumea o știe. În opinia mea, singura modalitate de a face față este de a căuta o soluție politică.
  • Pe de altă parte, Petraeus crede profund că contrainsurgența clasică este răspunsul. Prin contrainsurgență clasică, el înțelege ceea ce a scris în doctrina sa. Nu cred că va funcționa aici mai mult decât în ​​alte locuri. Ei pot vorbi despre modelele algeriene sau marocane sau malaysiene sau filipineze, tot ce vor, dar nu va funcționa aici din cauza adăpostului din Pakistan și din cauza incompetenței guvernului, pentru că nu avem suficiente resurse și nu avem suficient timp și pentru că președintele va începe să retragă trupe anul viitor. Petraeus pariază că strălucirea sa – și este incontestabil genial – va da un rezultat care va decima inamicul, iar apoi îl va face să dispară efectiv. Foarte puțin probabil.
  • Când am urcat să-l văd pe [consilierul superior al lui Obama, David] Axelrod, i-am spus când plecam: „David, știu că nu vrei să mai auzi asta de la mine, dar președintele este singura persoană din administrație, la nivel înalt, căruia nu i-am oferit vreodată opinia direct și cu sinceritate și sper să putem corecta acest lucru”. A dat doar din cap. Aceasta a fost cea mai mare frustrare a mea, deși nu cred că, dacă l-aș vedea, aș face efectiv diferența. Însă cel puțin mi-aș îndeplini obligația față de el.
  • Întrebarea care apare constant – o pun eu, mă întreabă prietenii – cât timp vrei să faci asta? Răspunsul meu este simplu: atâta timp cât pot face diferența. Acum ne-am angajat în cea mai dificilă perioadă în ceea ce privește formularea politicii. Începând cu anul trecut, modelăm politica, așa cum i-am scris lui Hillary în nota mea, săptămâna trecută, în moduri care vor determina restul cursului războiului. Este ultima șansă a președintelui de a întoarce problemele cu care se confruntă. Vom încerca să îl determinăm să facă un efort în ceea ce numim reconciliere. Acesta este într-adevăr un eufemism pentru a vedea dacă există baza unei soluții politice cu odioșii talibani. Dar întrucât o victorie militară este imposibilă, trebuie să căutăm asta.

Pe 10 decembrie 2010, în timpul unei întâlniri în biroul lui Clinton, Holbrooke a suferit o ruptură de aortă. A murit trei zile mai târziu, la vârsta de 69 de ani. Negocierile dintre Statele Unite și talibani au început în anul următor, dar războiul din Afganistan continuă până în prezent. >>

Robert D. Kaplan: De ce America își poate reveni după eșecuri precum Afganistan și Irak

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here