După ce o dronă rusească a lovit un bloc din Galați, Moscova a reacționat previzibil: negând paternitatea obiectului zburător, amenințând, ridiculizând, generând narațiuni aberante, activându-și vectorii locali de influență pentru a-i colporta “adevărurile alternative” și totodată pentru a pune sub semnul îndoielii mesajele oficiale comunicate public de autoritățile române.
Abordarea Kremlinului, în cazul episodului Galați, nu a fost cu nimic mai diferită decât cea pe care am putut-o vedea la lucru de peste patru ani în Ucraina:
- Deși armata rusă a fost cea care trecuse granița vecină, Vladimir Putin a anunțat că Rusia este cea atacată.
- Deși militari ruși au comis atrocități la Bucea, Moscova nu doar că nu a recunoscut ceea ce era evident, dar a și cultivat ideea că ucrainenii înșiși ar fi fost autorii masacrului… bineînțeles, pentru a-i pune pe ruși într-o lumină proastă.
- Deși armata Rusiei bombardează sistematic cartiere ucrainene de locuințe, iar în unele zone ale teritoriului Ucrainei armata rusă organizează chiar și safari uman cu drone, diplomația rusă neagă totul cu nonșalanța celor mai versați psihopați și criminali în serie.
Minciuna a stat la temelia invadării Ucrainei, minciuna e fundamentul răspunsurilor Rusiei atunci când este acuzată de modul sălbatic în care poartă războiul și tot minciuna e piatra filosofală a comunicării lui Putin cu propriul său popor despre rostul și mersul propriului său război.
Pentru Rusia, minciuna este pur și simplu automatism și necesitate. Fără minciună, regimul Putin s-ar prăbuși instantaneu; fără minciună, războiul lui Putin ar rămâne rapid fără combustibil.
Iar minciuna rusească este orice numai lucru sofisticat nu.
Minciuna rusească este flagrantă, este sfruntată, e nesimțirea supremă. Căci minciuna rusească vine invariabil la pachet și cu proba materială care o expune drept ceea ce este.
S-a putut constata asta (din nou) și cu ocazia episodului Galați, unde autorităților române le-a luat mai mult timp să întocmească hârtiile decât să descopere adevărul: căci drona rusească prezenta toate semnalmentele relevante, iar dacă te străduiești un pic poți afla și numele ofițerului rus care a dat ordinul de lansare (e demn de reținut faptul că ucrainenii au identificat de-a lungul timpului comandanți ruși care au ordonat atacuri cu rachete asupra unor zone civile).
Tocmai de aceea, când vine vorba de ruși, nu minciuna e principala problemă – căci știi din start că vor minți și, oricum, mințind atât de flagrant, îi prinzi ușor cu minciuna.
În schimb, principalele două preocupări ale autorităților române ar trebui să fie:
- Aceea de a le răspunde rușilor ferm – suficient de ferm încât să-i doară peste așteptări; acest lucru fiind de natură să crească costurile potențiale în calculul de oportunitate al unei eventuale recidive.
- Și de a nu cădea în capcana de a potența subiectele-momeală pe care rușii le lansează. În cazul Galați, de pildă, dacă drona a fost sau nu deviată de bruiajul ucrainean sau dacă a fost sau nu vorba de o “nevinovată” rătăcire. Chiar dacă, până la un punct, astfel de detalii pot fi chestiuni relevante pentru experții militari și unii factori de decizie politică, per ansamblu, chestiunea trebuie redusă la esența sa: Rusia e unicul vinovat pentru prăbușirea dronei pe blocul din Galați, căci rușii au lansat drona; apoi, câtă vreme Rusia continuă să atace Ucraina, teritoriul României este natural în pericol de a fi lovit, deci Rusia trebuie puternic descurajată să mai atace Ucraina.
Faptul de a reduce probabilitatea ca o altă dronă rusească să mai lovească o altă localitate românească, eventual chiar cu consecințe mai grave decât în cazul Galați, depinde acum de fermitatea cu care România răspunde Rusiei în urma episodului de la Galați și totodată de atenția pe care Bucureștiul o acordă esenței problemei, iar nu subiectelor-momeală.
Nu în ultimul rând, grila asta de analiză este valabilă și pentru opinia publică din România: “patrioții” și “suveraniștii” mioritici care se străduiesc acum să pună accentul pe orice altceva decât culpa absolută a Rusiei mor de grija ucigașului rus, iar nu de grija victimei sale (fie ea de la Galați sau Odesa, de la Vaslui sau Reni).
