Președintele Nicușor Dan a făcut în sfârșit marele pas, desemnând un prim-ministru, în persoana lui Eurgen Tomac.
A durat o lună, întrucât șeful statului căutase în tot acest timp să obțină o majoritate pe care să o predea la cheie noului cabinet.
Însă joi, la momentul anunțului, poziționările publice de până atunci ale partidelor nu sugerau nici pe departe că așteptarea lui Nicușor Dan – majoritatea la cheie – a și fost cu folos.
Urmează, desigur, ca partidele să lămurească, de aici înainte, în ce măsură mesajele date de ele până acum rămân valabile în noile circumstanțe.
Până atunci, câteva remarci se impun de la sine.
- Nicușor Dan a desemnat un premier din cercul propriu de consilieri. Asta subliniază încă o dată penuria de soluții pe care le-a avut la dispoziție.
- Dar semnalează totodată și că din mediator, președintele începe, obligatoriu, să se poziționeze ca jucător. Căci nu își poate nimeni imagina faptul că, pe fond, motorul și adevăratul negociator – deopotrivă în perioada de formare a guvernului și în eventualitatea guvernării – va fi Eugen Tomac. Nu, nu va fi Eugen Tomac, ci Nicușor Dan. Eugen Tomac va fi mai degrabă un releu al președintelui și interfața sa politico-instituțională. Nicușor Dan este el însuși destul de slab poziționat din cauza jocului lamentabil făcut în contextul moțiunii anti-Bolojan, dar Eugen Tomac are încă și mai puține de oferit partidelor, are încă și mai puține pârghii de presiune în relația cu ele (mai precis, zero).
- Se mai poate observa și faptul că Nicușor Dan continuă cu conceptele-hibrid care te bagă în ceață. A început anul trecut cu Strategia Națională de Apărare a Țării 2025-2030, în care a introdus ideea de “independență solidară” (puțin spre deloc lămurită). A continuat, după moțiune, cu transformarea termenului pro-european în pro-occidental, când vine vorba de profilul viitorului guvern. Și a revenit cu încă ceva nou, joi, atunci când, pe de o parte, președintele a anunțat un premier care este independent și nu prea – căci Eugen Tomac e independent doar de partidele cărora le cere votul de învestitură, altfel Tomac fiind el însuși președinte de partid (PMP). Iar pe de altă parte, am aflat și că guvernul Tomac va fi nu unul tehnocrat, ci unul… tehnic (Eugen Tomac l-a definit ca “tehnic nu politic”). Cotroceniul, iată, se joacă cu cuvintele așa cum s-a jucat și cu soarta echipei Bolojan și nu s-ar putea zice că ăsta e semn bun.
- Și președintele, și premierul desemnat au avut, joi, discursuri corecte pe fond, în care au punctat toate temele și prioritățile mari, încercând probabil să dea asigurări și pe plan intern, și pe plan extern. Însă ingredientul fundamental care a lipsit din rețeta propusă de Nicușor Dan și Eugen Tomac este legat de pârghiile reale de care ar dispune cei doi pentru a și pune în operă frumoasele intenții enunțate.
- De pildă, și în cazul (destul de incert) în care acest guvern “tehnic” ar reuni voturile necesare învestirii, actul de guvernare numai tehnic nu va putea fi. Va fi în schimb unul cât se poate de politic, căci programul de guvernare, dar mai ales deciziile mari pe care le va avea de luat pe parcurs vor depinde sută la sută de negocieri politice cu partidele și mai ales cu PSD. Oricât de “tehnici”, profesioniști și bine intenționați vor fi miniștrii, ceea ce ei vor putea face va depinde în mod dramatic de compromisurile pe care șeful statului le va face cu partidele (din nou, mai ales cu PSD).
- În fine, mai merită notat un fapt: experiența României cu guverne tehnocrate sau “tehnice” nu a fost una sănătoasă. Un astfel de guvern este eminamente slab și mereu lovit din toate părțile, iar după trecerea lor mediul politic tinde să devină unul și mai radicalizat. S-a întâmplat astfel după episodul tehnocrat al Guvernului Cioloș, dar s-a întâmplat astfel și în alte țări europene.
- Mai mult, tare mă tem că dacă azi PSD se arată îngăduitor față de o astfel de soluție (căci l-ar salva de la asumarea preluării directe a guvernării în condiții foarte vitrege), pe parcurs același PSD va transforma “guvernul tehnic” în țap ispășitor pentru orice. Și e o chestiune de timp până când va ventila (iarăși) celebrele sale teme despre tehnocrații lipsiți de inimă și vânduți intereselor străine.
Nicușor Dan și-a asumat joi un risc uriaș, deopotrivă pentru sine și pentru țară. A făcut-o poate pentru că realmente consideră că aceasta este cea mai bună soluție. Sau poate că a făcut-o considerând că dacă varianta Tomac totuși pică testul învestirii, Cotroceniul va avea o mână mai bună cu o a doua desemnare, mizând pe faptul că majoritatea parlamentarilor fug de spectrul alegerilor anticipate.
Indiferent ce a avut în minte președintele Dan, desemnând ca premier pe unul dintre consilierii săi, un lucru rămâne vizibil: a protejat încă o dată PSD de răspunderea de a forma un guvern.
Așa cum, tot joi, în discursul său, deși s-a arătat aspru cu partidele, pe care le-a învinuit la grămadă de “răfuieli politice” și de faptul că “nu se înțeleg între ele”, Nicușor Dan a mai protejat o dată PSD și pe liderul său prin refuzul de a le pronunța numele atunci când a deplâns situația în care ne găsim. Iar prin asta, a cultivat implicit impresia că pentru criza politică existentă sunt toate partidele în mod egal vinovate. Cum ar veni: “aceeași mizerie”.
Ceva mai convenabil decât atât, pentru Grindeanu, nici că ți-ai fi putut imagina.
“Eu nu o să fac experimente”, afirma șeful statului la o săptămână după căderea Guvernului Bolojan. Cu acea ocazie, Nicușor Dan își justifica astfel abordarea de a-și lua timp pentru a identifica întâi o majoritate pentru ca abia apoi să desemneze și un premier.
Analizând perspectivele mai largi ale anunțului făcut joi, nu se poate spune că președintele s-a ținut de cuvânt.
