<< Președintele rus, Vladimir Putin, a făcut ceva fără precedent săptămâna trecută: a susținut o conferință de presă de două ore, adresată publicului american. Nu a fost exact o conferință de presă în sensul clasic, deoarece Tucker Carlson, un realizator de emisiuni considerat a avea simpatii față de Rusia, a fost singurul reporter prezent. Dar nici nu a fost, strict vorbind, un interviu, deoarece Putin a vorbit în mare parte fără a fi luat la întrebări. Într-un fel, acest lucru a făcut mai valoros momentul, deoarece i-a permis lui Putin să își expună viziunile într-un mod interesant și important, ceea ce nu ar fi fost posibil dacă Carlson ar fi pus întrebări axate pe perspectiva americană >>, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures.
<< În schimb, am obținut o perspectivă rusească autentică asupra războiului din Ucraina, iar Putin a părut a fi un om rațional și ponderat. A făcut unele afirmații foarte îndoielnice, dar fiecare lider face astfel de afirmații îndoielnice, pozând în același timp ca un om de stat, iar comportamentul lui Putin a subliniat, pentru publicul american, că poziția sa nu este lipsită de merit. De asemenea, a subliniat că este un patriot rus care lucrează în interesul Rusiei și tocmai în acest spirit ar trebui să-i privim afirmațiile. Nu a vrut să pară ca Stalin. A părut, de asemenea, extrem de informat, mult peste majoritatea politicienilor, deși a avut avantajul de a ști ce urma să fie spus, precum și un translator care a stat mereu între el și audiență. Dar cred că acesta a fost Putin, ajutat de întrebări pre-ambalate, oferind o idee despre cunoștințele sale vaste. Dacă a funcționat, atunci a arătat că Rusia este condusă de un gânditor sofisticat. Cu toate astea, dată fiind lungimea și complexitatea interviului, se prea poate ca publicul american să fi renunțat devreme și să nu fi ascultat interviul în întregime.
Totuși, contextul istoric, orientarea către publicul american și descrierea extraordinar de detaliată a Rusiei și a istoriei ruse par să pregătească scena pentru negocieri. În apărarea atacului Rusiei, Putin a acuzat SUA și NATO de lipsă de onestitate și duplicitate față de o Rusie care doar dă curs imperativului său istoric. Acesta nu a fost un program obișnuit, nici o divagație auto-indulgentă; accentul pus de Putin pe eșecul negocierilor din Turcia, de la începutul războiului, face clar acest lucru.
Prezentarea centrală a lui Putin a fost legată de istoria Rusiei. A explicat cum s-a format Rusia acum multe secole și a pus acest lucru în contrast cu formarea Europei de Est. Astfel, a argumentat că Ucraina a fost întotdeauna parte a Rusiei, atât fizic, cât și lingvistic. Neexprimat, dar implicit în argumentul său, Ucraina este Rusia, iar invadarea Ucrainei reprezintă pur și simplu revenirea lumii ruse la o realitate mai veche. De aceea, conform lui Putin, acțiunile Rusiei în Ucraina constituie o operațiune militară specială, iar nu un act de război. A vorbit și despre Polonia, sugerând că Polonia și Lituania sunt renegați ale căror rădăcini sunt inseparabile de Rusia. Discuția despre istoria rusă a fost lungă, dar nu doar academică. Argumentul lui Putin a fost că istoria leagă un loc de mediul înconjurător și de locuitorii săi și, în acest caz, îi conferă Rusiei dreptul de a emite revendicări asupra teritoriului străin. Am admirat modul în care a strecurat revendicările sale asupra regiunii într-un mod care ar putea fi respins sau trecut cu vederea. Cu toate acestea, el a pus bazele pentru revendicări rusești în Polonia.
Unele dintre afirmațiile lui Putin au fost confuze. De exemplu, a susținut că guvernul ucrainean actual și predecesorii săi erau naziști și, de aceea, erau dușmani ai Rusiei. A citat doi oameni care deveniseră colaboratori, concluzionând că acest lucru transformă Ucraina într-un vestigiu al Germaniei naziste și, prin urmare, ostilă Rusiei și altor țări care au luptat împotriva lui Hitler. Asta m-a lăsat confuz, deoarece nu există țară ocupată de germani care să nu fi avut colaboratori, de la Franța la Țările de Jos și așa mai departe. Unii poate au fost ideologic naziști, dar toți au căutat să supraviețuiască sau să prospere. Putin a argument astfel de la început, dar dacă ar fi fost urmat logic ar fi determinat Rusia să invadeze cea mai mare parte a Europei, ca o obligație morală. Putin s-a arătat ca fiind extrem de sofisticat, așa că trebuie să înțeleagă ce spune și depinde de lume să nu-i înțeleagă afirmațiile sau să le ia în serios.
Într-o altă parte, exprimându-și disponibilitatea de a negocia, Putin a afirmat că Statele Unite se prejudiciază folosind dolarul pentru a determina puterile străine să se alinieze viziunii sale asupra lumii. A pretins apoi, în cele mai derutante remarci ale sale, că economia Chinei o depășește cu mult pe cea a Americii și că viitorul său economic este luminos. Este ca și cum ar fi ignorat realitatea Chinei din cei doi ani scurși de la atacarea Ucrainei. A spus acest lucru în contextul în care a pretins că se conturează o nouă ordine economică și că pentru ca acesta să se întâmple, China trebuie să o conducă. Este interesant că analiza serioasă a lui Putin asupra lucrurilor, chiar dacă unele părți sunt discutabile, a concluzionat cu afirmații în mod evident greșite, dar vorbea de mult timp și, probabil, era obosit.
Un alt aspect care mi-a atras atenția au fost remarcile sale despre rachetele hipersonice intercontinentale ale Rusiei. Viteza și manevrabilitatea armelor hipersonice fac foarte dificilă apărarea împotriva unui atac – fie unul asupra SUA, fie unul declanșat în altă parte. În cartea mea,„The Future of War”, am pledat pentru dezvoltarea rachetelor hipersonice intercontinentale. SUA încă nu au implementat o rachetă hipersonică, și nici nu am vreo dovadă că dezvoltă o versiune intercontinentală. Dacă racheta hipersonică intercontinentală a Rusiei este atât de capabilă pe cât a sugerat Putin, atunci aceasta ar putea fi cea mai semnificativă afirmație pe care a făcut-o.
Restul remarcilor lui Putin au constat în lamentații referitoare la NATO și Statele Unite și în insistența sa asupra faptului că revolta din Kiev, din 2014, a fost începutul real al războiului. A lăsat neexplicat cum ar fi putut ignora Rusia atât de mult timp o amenințare atât de gravă.
Putin este președintele unei națiuni-stat moderne, așa că trebuie să-și explice politica poporului său și să încerce să influențeze alte guverne și publicul străin. Scopul nu este de a spune adevărul, ci de a fi persuasiv, pentru a pune alte guverne sub o presiune atent modelată. Ceea ce se poate spune este că Rusia a pășit pe deplin în modernitate cu o prezentare excelentă a adevărului și miturilor, permițându-i lui Carlson puține respingeri. Putin l-a văzut ca pe un prieten, dar și ca pe un element imprevizibil, așa că i-au fost lăsate puține cărți. >>
