Acum treizeci și trei de ani, Irakul a invadat Kuwaitul și lumea s-a unit pentru a expulza armata lui Saddam Hussein. Invazia Rusiei în Ucraina a stârnit mult mai puțină unitate globală, ca rezultat al revenirii rivalității dintre marile puteri și a scăderii prestigiului SUA, scrie Richard Haass, pentru Project Syndicate.
<< Liderul unei țări autoritare, cu resurse energetice enorme, își întărește forțele armate de-a lungul frontierei unui vecin mai slab, pe care îl consideră fără drept de a exista ca țară independentă. Apoi, el trece la lansarea unei invazii, cu scopul de a „înghiți” vecinul și de a-l șterge de pe hartă. Lumea se confruntă cu întrebarea imediată, dar dificilă, cu privire la ceea ce ar trebui să facă în răspuns.
Asta s-a întâmplat în vara anului 1990, când Saddam Hussein și-a mobilizat forțele militare la granița Irakului cu Kuwaitul și, spre surprinderea multora, a declanșat o invazie totală. În câteva zile, forțele irakiene au preluat controlul întregii țări despre care Saddam susținea că este o provincie a Irakului.
Acum să îl înlocuim președintele rus, Vladimir Putin, cu Saddam, iar Rusia cu Irak și Ucraina cu Kuwait. Tot ce a fost scris mai sus ar fi aproximativ ceea ce s-a întâmplat în februarie 2022, când Putin și-a adunat forțele militare ale Rusiei de-a lungul graniței cu Ucraina, o țară al cărei statut de independență îl respinsese într-un eseu publicat în iulie anul precedent, în care scria: „Sunt convins că adevărata suveranitate a Ucrainei este posibilă doar în parteneriat cu Rusia”.
În ambele crize, problema a fost cea mai fundamentală dintre toate normele care influențează politica internațională: aceea că granițele țărilor suverane ar trebui respectate și să nu fie modificate prin forță armată. În ambele cazuri, liderul care a inițiat agresiunea a supraestimat șansele de succes – iar în ambele cazuri, mare parte din lume a subestimat amenințarea, crezând că este doar o amenințare falsă până când s-a dovedit că nu este.
Diplomația și sancțiunile economice au fost insuficiente pentru a face față provocărilor impuse de Irak și Rusia. A fost necesară forța militară, într-o cantitate mare. De asemenea, liderii SUA au dovedit că sunt esențiali pentru inversarea agresiunii, într-un caz, și pentru a-i rezista acesteia, în celălalt.
Dar diferențele importante dintre cele două scenarii evidențiază cât de mult s-a schimbat lumea. Să începem cu Rusia. În 1990, relațiile bilaterale dintre SUA și fosta Uniune Sovietică erau relativ bune, ceea ce a permis un sfârșit pașnic al Războiului Rece – un rezultat care, după cum sugerează istoria, este departe de a fi automat. Uniunea Sovietică a oferit sprijin diplomatic SUA în efortul său de a rezista agresiunii irakiene, chiar dacă Irakul fusese mult timp un partener apropiat.
Astăzi, Uniunea Sovietică nu mai există, pierzându-și atât imperiul intern, cât și cel extern. Rusia, principalul său succesor, a devenit furioasă, resentimentară și alienată. Ea comite agresiuni în loc să li se opună.
Cu treizeci de ani în urmă, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a condamnat agresiunea irakiană și a autorizat nu doar sancțiuni economice, ci și utilizarea forței militare pentru a elibera Kuwaitul. Astăzi, Consiliul de Securitate este lăsat în afara procesului, un rezultat al dreptului de veto permanent pe care Rusia îl deține în cea mai importantă instituție a ONU.
China a sprijinit sau cel puțin nu a blocat eforturile internaționale de opoziție la agresiunea comisă de Irak. Relația dintre SUA și China era mult mai bună atunci decât este acum, reflectând cooperarea sino-americană împotriva Uniunii Sovietice, în ultimele decenii ale Războiului Rece.
China era, de asemenea, mult mai slabă, având o economie de doar o mică fracțiune din mărimea economiei Americii, iar „dictumul” lui Deng Xiaoping, de a ascunde capacitățile și de a mai aștepta, anima strategia diplomatică a Chinei. De data aceasta, China a declarat un parteneriat fără limite cu Rusia înainte de invazie și a rămas alături de Rusia de atunci, evitând sancțiunile economice, în acest proces.
Cu treizeci de ani în urmă, SUA a trimis jumătate de milion de soldați în Orientul Mijlociu și a intervenit hotărât în favoarea Kuweitului. De data aceasta, SUA, îngrijorată de război după intervențiile sale nereușite din Afganistan și Irak de după evenimentele de la 11 septembrie, și temându-se de o confruntare directă cu o Rusie înarmată cu arme nucleare, s-a abținut de la participarea directă în conflict, limitându-și rolul la furnizarea de arme, muniție, informații și instruire.
Data trecută, lumea s-a mobilizat împotriva agresiunii. Acum nu mai este la fel. Dintr-un motiv sau altul, multe țări sunt reticente în a se opune Rusiei. India cumpără arme și petrol de la Rusia, la fel cum fac și alții.
În plus, capacitatea Americii de a mobiliza lumea este mult diminuată, în mare parte din cauza faptului că respectul pentru SUA este mult diminuat, ca urmare a diviziunilor interne ale acesteia și a opoziției globale răspândite față de intervențiile SUA în Irak în 2003 și în Libia în 2011.
Administrația președintelui Joe Biden nu s-a ajutat singură, insistând să prezinte războiul ca fiind unul între democrație și autoritarism. Multe părți ale lumii sunt departe de a fi democratice și ar fi putut răspunde mai favorabil dacă SUA ar fi subliniat amenințarea asupra libertății unei țări din cauza invaziei, lucru pe care majoritatea guvernelor lumii îl susțin.
Ce trebuie să înțelegem, deci, din aceste diferențe? Geopolitica și rivalitatea între mari puteri, prezente de-a lungul istoriei, s-au întors, și la fel e cazul și cu conflictul armat între țări. Momentul de respiro post-Războiul Rece, perioada de acalmie din istorie, s-a încheiat.
SUA rămâne prima printre egali (sau inegali, ca să fim preciși), dar asta nu trebuie confundat cu ceva asemănător cu hegemonia. Avantajele pe care America le-a avut în 1990 s-au estompat pe măsură ce alții au dobândit o putere mai mare.
Cea mai importantă chestiune este că decalajul dintre răspunsul lumii la agresiunea de atunci și de acum este un avertisment alarmant că sistemul internațional s-a deteriorat. Lumea s-a fragmentat chiar în momentul în care are mai mult ca niciodată nevoie de unitate pentru a se confrunta cu provocări comune precum bolile infecțioase, schimbările climatice și tehnologiile emergente, cum ar fi inteligența artificială.
Unitatea este o resursă rară în relațiile internaționale. „Comunitatea internațională” este în mare parte teoretică. În schimb, dovezi tot mai multe indică faptul că era post-Război Rece a cedat loc unei noi ere, definită mai mult de turbulență și fragmentare decât de ordine. Noua eră poate încă nu are un nume, dar realitatea este vizibilă pentru toți. >>
