<< Pe măsură ce amprenta Rusiei în Asia Centrală se restrânge, China și Turcia încearcă să umple vidul lăsat în urmă. Acestea abordează regiunea din direcții diferite, utilizând instrumente diferite, cu diferite grade de capacități, și ambele au propriile lor avantaje și constrângeri. Dar dacă Statele Unite nu-și sporesc dramatic implicarea acolo, atât China, cât și Turcia, în diverse forme, vor modela, inevitabil peisajul post-rus din Asia Centrală >>, scrie Kamran Bokhari, pentru Geopolitical Futures.
<< Și este în propriul lor interes să facă acest lucru. Pentru Beijing, cu cât rușii rămân implicați într-un conflict cu Vestul, cu atât mai mult apare mai mult spațiu pentru ei de a se extinde în sfera tradițională de influență a Rusiei. De aceea, președintele chinez, Xi Jinping, se prezintă ca mediator în conflictul din Ucraina, chiar în timp ce, în următoarea lună, are programată găzduirea liderilor celor cinci națiuni din Asia Centrală, în ceea ce Beijingul a descris drept „primul summit China-Asia Centrală”.
Turcia se comportă într-un mod similar, acționând ca mediator în Ucraina, în timp ce speră să profite de influența în declin a Rusiei, la Marea Neagră și în Marea Caspică. Ankara se află într-o poziție mult mai bună decât Beijingul pentru a influența comportamentul Rusiei față de Ucraina, așa cum o dovedesc eforturile diplomatice ale Ankarei de a facilita un acord între Moscova și Kiev pentru a asigura că războiul nu perturbă livrările de cereale. Cu toate acestea, Ankara știe că cu cât Moscova suferă mai mult din cauza războiului și a sancțiunilor, cu atât se creează mai mult spațiu geopolitic pentru Turcia.
Imperativele și constrângerile Turciei
Eforturile Turciei de a se impune în detrimentul Rusiei preced evenimentele din Ucraina. În 2020, Ankara a identificat vulnerabilitatea Moscovei în Caucazul de Sud și a intervenit în războiul din Nagorno-Karabah, furnizând sprijin militar și de informații aliatului său, Azerbaidjan. Astfel, Baku a reușit să recupereze o bună parte din teritoriul pe care Armenia îl controla din 1994, forțând Armenia să accepte eforturile de mediere ale inamicului său istoric. Astfel, Ankara a perturbat echilibrul de putere pe care rușii îl menținuseră între Erevan și Baku încă de la căderea Uniunii Sovietice.
Pentru Turcia, acesta a fost doar primul pas mic în planul său pe termen lung de a-și extinde influența spre nord în bazinul Mării Negre. Ankara își dă seama că, în ciuda încercării nereușite din Caucazul de Sud, influența Kremlinului asupra regiunii mai largi rămâne puternică, în special în Caucazul de Nord, care face formal parte din Federația Rusă. Nu este surprinzător, așadar, că Turcia a căutat să se orienteze spre est, dincolo de Marea Caspică și în teritoriile Asiei Centrale.
Turcia vede regiunea trans-caspică, bogată în petrol și gaze naturale, ca pe o alternativă importantă la dependența sa actuală de Rusia și ca pe o modalitate de a-și realiza ambițiile de a deveni un nod de tranzit energetic. Ceea ce ajută este faptul că regiunea este locuită de popoare turcice cu care Turcia are legături istorice, etnice, lingvistice, culturale și religioase îndelungate. De aceea, în 2009 a lansat blocul regional cunoscut sub numele de Organizația Statelor Turcice, care include Azerbaidjan, Kazakhstan, Uzbekistan, Kârgâzstan și Turkmenistan. Totuși, aceste planuri sunt temperate de problemele politice și economice profunde cu care se confruntă actualmente Turcia, probleme care limitează o extindere într-o măsură semnificativă, într-o altă regiune.
China nu este atât de limitată în acest sens. Fiind a doua cea mai mare economie a lumii, are o poziție mult mai bună pentru a profita de pierderile Rusiei și intenționează să își valorifice poziția în consecință. Conștient că nu poate concura cu Statele Unite pe mare, Beijingul s-a concentrat în schimb asupra eforturilor în zone precum Asia Centrală, unde SUA este mai puțin competitivă. Regiunea are avantajul suplimentar de a conecta Europa, Orientul Mijlociu și fosta Uniune Sovietică.
De fapt, Beijingul are un avantaj major prin Inițiativa „Belt and Road”, pe care a lansat-o în 2013 (în Kazahstan, dintre toate locurile). China importă deja volume mari de gaze naturale din Turkmenistan printr-un gazoduct care trece prin Uzbekistan și Kazahstan. De asemenea, are o legătură feroviară cu Europa, care trece prin Kazahstan și Rusia, deși una care a fost întreruptă de războiul din Ucraina. La fel cum este în interesul europenilor să nu fie atât de dependenți de Rusia pentru energie, China este precaută să nu se bazeze prea mult pe teritoriul rus, pentru accesul la piețele europene.
Acest lucru înseamnă că China va trebui să dezvolte rute prin Asia Centrală, Marea Caspică, Caucazul de Sud, Turcia și apoi către Europa. Este o inițiativă majoră plină de numeroase provocări politice, economice și tehnice. Beijingul are abilitatea de a construi infrastructură, dar numai în condiții geopolitice favorabile. Inițiativa „Belt and Road” a fost posibilă în mare parte datorită faptului că Washingtonul era preocupat să prevină ca violența din Afganistan să se răspândească în regiunile înconjurătoare. Astfel, Beijingul a putut construi proiecte BRI în Pakistan și Kazahstan, dar acum, odată ce forțele militare ale SUA au părăsit zona, talibanii s-au întors la putere în Kabul, iar instabilitatea se răspândește în aceste regiuni, planurile chineze sunt învăluite în incertitudine.
În plus, există fragilitatea economiei chineze după pandemie, într-un moment în care Xi este în procesul de personalizare a autocratiei instituționalizate a Beijingului. Situația se agravează din cauza condițiilor care se deteriorează rapid în Asia de Sud și Asia Centrală. De exemplu, Pakistanul se confruntă cu cea mai dificilă criză economică și politică din istoria sa, în mare parte din cauza prostei guvernări, dar și din cauza datoriilor contractate în cadrul Coridorului Economic China-Pakistan, proiectul emblematic al BRI.
China nu are soluții pentru astfel de probleme, deoarece, spre deosebire de Statele Unite, nu a oferit niciodată securitate regională. De asemenea, nu poate ajuta țări precum Kazahstan, Uzbekistan și Kârgâzstan, care se confruntă cu provocări complicate în ceea ce privește reformele politice. Între timp, Beijingul trebuie să se îngrijoreze și de Tadjikistan, care este cea mai fragilă națiune din regiune și cea mai susceptibilă la răspândirea instabilității din Afganistan. Eșuarea Tadjikistanului ar crea probleme serioase pentru stabilitatea regiunii Xinjiang, o zonă agitată din vestul îndepărtat al Chinei, unde Beijingul a alocat resurse considerabile pentru a controla minoritatea uigură.
Rusia este jos, dar nu este învinsă, în ceea ce privește Asia Centrală. Aceasta păstrează instrumente economice, militare și culturale semnificative pe care le poate folosi pe termen scurt pentru a împiedica eforturile Chinei și Turciei de a avansa în zonă. Apoi, există Statele Unite, cu privire la care nu e sigur cum intenționează să gestioneze Asia Centrală dincolo de angajamentele tactice curente. Cu toate acestea, pe termen lung, Turcia și China sunt cei doi actori principali care vor avansa tot mai mult în inima Eurasiei. >>
