Pe măsură ce extrema-dreaptă avansează, alegerile pentru Parlamentul European vor reorganiza peisajul politic al continentului, scrie POLITICO într-o analiză.
Politicianul de extremă-dreapta Oliver Kirchner le-a oferit susținătorilor partidului său un sfat neașteptat legat de următoarea mare tendință: „Investiți în scutece”.
Logica sa? Ascensiunea partidului său de extremă dreapta, Alternativa pentru Germania (AfD), a șocat atât de tare „vechile partide”, a explicat el, încât establishment-ul s-a scăpat în pantaloni.
Lăsând deoparte umorul pueril, Kirchner, unul dintre reprezentanții de stat ai AfD, și-a înăsprit apoi tonul în cadrul unei sesiuni de întrebări și răspunsuri cu zeloții partidului în orașul Magdeburg din estul țării, luna trecută. A fost, a continuat el, timpul să dea afară partidele tradiționale și să le fie aplicată pedeapsa „pentru ceea ce au făcut acestei țări, ceea ce au făcut cetățenilor și ceea ce au făcut din popor”.
În întreaga Europă, dreapta radicală este în ascensiune. Alegerile pentru Parlamentul European din această săptămână ne vor arăta cât de mult.
În Franța, partidul de extremă-dreapta Adunarea Națională este pe cale să obțină o treime din voturi, mai mult decât dublul sprijinului celui mai apropiat rival, partidul Renașterea al președintelui Emmanuel Macron. În Germania, în ciuda unei serii de scandaluri, AfD se îndreaptă spre locul al doilea, depășindu-i pe partenerii din coaliția de guvernare a cancelarului Olaf Scholz. În Italia, partidul Frații Italiei al premierului Giorgia Meloni conduce plutonul.
În condițiile în care se așteaptă rezultate similare în multe dintre țările mai mici ale Uniunii Europene, se preconizează că următorul Parlament European va avea mai mulți membri de extremă-dreapta decât din forța dominantă din punct de vedere istoric a camerei, Partidul Popular European, un partid conservator.
Pe un continent care s-a mândrit cu faptul că a închis în cămară fantomele lui Hitler, Mussolini și Franco, reapariția dreptei radicale ca forță politică este un șoc. În vreme ce partidele populiste și naționaliste din Europa vor rămâne probabil prea fracturate pentru a exercita o putere contondentă după numărarea voturilor de duminică seara, simplul fapt al succesului lor va declanșa o bulversare politică echivalentă cu cea provocată de alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA în 2016. La urma urmei, rezultatele din Parlamentul European servesc drept barometru al direcției spre care se îndreaptă politica națională în unele dintre cele mai importante capitale europene.
În urmă cu cinci ani, un „val verde” în alegerile pentru Parlamentul European din 2019 i-a stimulat pe liderii continentului să lanseze o restructurare epocală a economiei, menită să facă UE neutră din punct de vedere climatic până în 2050. În acest an, valul curge în direcția opusă. O performanță și mai puternică din partea partidelor evitate cândva ca fiind prea toxice va avea probabil un efect și mai mare, deoarece liderii politici europeni își dau seama că dreapta radicală nu mai este la porți, ci în interiorul palatului și nu mai poate fi ignorată.
Ce se ascunde în spatele ascensiunii extremei-drepte
Într-o seară recentă, în orașul belgian Dworp, Tom Van Grieken, liderul partidului de extremă-dreapta Vlaams Belang, a urcat pe scenă în fața unei recepții de rockstar. Partidul său – care dorește să transforme regiunea de limbă flamandă din Belgia într-un stat independent – își atrage o mare parte din sprijin din partea tinerilor dornici de schimbare.
„Pur și simplu se simte, suntem speranța atâtor flamanzi”, a spus Van Grieken. „Ce fac acești politicieni? Prostii de gen, nebunie climatică și – ”oh, nu” – sfârșitul lumii. Nu sunt atenți la ceea ce îi preocupă pe tot mai mulți flamanzi: nu sfârșitul lumii, ci, din punct de vedere financiar, sfârșitul lunii.”
Extremiștii insurgenți din Europa au multe nume: extrema-dreaptă, dreapta radicală, dreapta dură, eurosceptici, populiști. Criticii lor îi numesc fasciști sau autoritari. Ei preferă să se descrie drept conservatori, suveraniști, naționaliști, chiar democrați.
„Europa trebuie să înceteze să mai vorbească despre extrema-dreaptă”, a declarat Gerolf Annemans, membru al Vlaams Belang și președinte al partidului pan-continental de extremă-dreapta Identitate și Democrație Europeană. „Dacă vă uitați la politici, dacă vă uitați unde suntem la putere, nu mai suntem la marginea politicii. Suntem acum pe centru-dreapta”, a adăugat el.
Dreapta radicală se prezintă într-o gamă variată de arome, dar ceea ce îi unește este o viziune a lumii centrată în jurul unui stat-națiune etnic, ostilitatea față de migranți, mai ales dacă sunt musulmani, și scepticismul față de organizații supranaționale precum UE, ONU și, în unele cazuri, NATO.
Unii politicieni radicali de dreapta sunt libertarieni economici, dar mai mulți sunt adepții unui stat puternic și protector – cel puțin atunci când vine vorba de cei pe care îi consideră cetățeni. În afară de fracționismul care îi afectează pe pasionați, Rusia este cel mai mare subiect de dezbinare. Unele partide, precum AfD sau Partidul Libertății din Austria, sunt fani declarați ai președintelui rus Vladimir Putin. Altele, cum ar fi Frații din Italia ai lui Meloni sau Partidul Lege și Justiție din Polonia, se numără, din motive de convingere sau de conveniență, printre cei mai aprigi adversari ai acestuia.
Pe măsură ce dreapta radicală se desprinde din zona marginală, atrage voturi din largi pături ale societății. Printre susținători se numără agricultori și muncitori care acuză politicile UE pentru dispariția mijloacelor lor de trai și alegători din clasa de mijloc care se tem de imigrație și de disiparea a ceea ce ei consideră valori tradiționale. Printre ei se numără din ce în ce mai mulți tineri neliniștiți de creșterea costului vieții sau pur și simplu încântați de noutăți.
Migrația joacă un rol central în această atracție, dar și problemele legate de războiul cultural, cum ar fi accesul la avort sau drepturile LGBTQ+. Mai recent, partidele populiste din Europa au adăugat furia față de reglementările de mediu pe lista lor de subiecte fierbinți.
Lipsa unor alternative atractive se adaugă la impulsul pe care îl are dreapta radicală. De obicei, în perioade de instabilitate – războaie, pandemii, incertitudine economică – alegătorii se îndreaptă spre partidele tradiționale de la putere. Astăzi, aceste partide, în multe țări, s-au dezintegrat. Timp de decenii, dreapta și stânga europeană s-au luptat pentru centru și, precum doi boxeri bătuți măr, s-au prăbușit, lăsând arena deschisă pentru noi contestatari.
În ultima rundă de alegeri europene, asta a dus la oportunități explozive pentru insurgenții liberali precum Macron în Franța sau Verzii în Germania. De data aceasta, cei care pășesc în centrul ringului provin din cealaltă parte a diviziunii politice emergente a continentului.
Sosirea dreptei radicale pe scena europeană va avea un impact de lungă durată. Loialitățile politice formate la vârsta adultă timpurie tind să dureze o viață întreagă. Și, spre deosebire de Statele Unite, unde sprijinul pentru Trump și republicanii săi MAGA este concentrat în rândul persoanelor în vârstă în Europa insurgenții au capturat și votul tinerilor – asigurându-și probabil sprijinul pentru decenii de acum încolo.
Dreapta radicală pătrunde
Era o zi înnorată de ianuarie în Agen, un mic oraș din sud-vestul Franței, când zeci de tractoare au venit să facă scandal. Timp de câteva zile, fermierii au ars cauciucuri și au aruncat cu bălegar pe fațadele băncilor și clădirilor publice din oraș. „Dacă de asta e nevoie pentru a obține o reacție, așa să fie”, a declarat Aurélie Armand, un fermier și liderul local al mișcării de protest.
Taxele ridicate și reglementările de mediu, a spus ea, se află în spatele izbucnirilor de furie din partea comunităților agricole de pe întregul continent. Pentru a nu lăsa niciun dubiu legat de cui îi este atribuită vina, protestatarii au dat foc unui steag european.
Timp de decenii, liderii principalelor partide politice au crezut că pot ține dreapta radicală departe de politică. Stabilind ceea ce francezii numesc un cordon sanitar – sau firewall – au refuzat pur și simplu să se bazeze pe voturile lor pentru a forma un guvern sau pentru a adopta legi. În 2000, când Jörg Haider, liderul Partidului Libertății de extremă-dreapta din Austria, s-a alăturat unui guvern de coaliție, ceilalți lideri ai UE au reacționat cu furie, evitând această țară din punct de vedere diplomatic timp de luni de zile.
Alegătorii, în cea mai mare parte, au fost de acord. Indiferent câte voturi au primit liderii de extremă-dreapta din Franța, precum Marine Le Pen sau tatăl ei, în primul tur al alegerilor, cetățenii din toate celelalte eșaloane ale spectrului s-au raliat în jurul adversarului lor în turul al doilea, pentru a-i ține la distanță.
Astăzi, cordonul sanitar s-a rupt. Partidele radicale de dreapta se află la putere sau susțin guvernul în șapte dintre cele 27 de țări ale UE, inclusiv în Italia, Suedia, Ungaria și Republica Cehă. Țările de Jos sunt pe cale să se alăture acestor partide, cu Geert Wilders, un lider anti-islam, la putere. În Austria, moștenitorii Partidului Libertății al lui Haider sunt în frunte în sondaje, alegerile fiind planificate pentru sfârșitul acestui an. Dacă vor prelua puterea la Viena, o treime din guvernele naționale ale UE se vor baza pe extrema-dreaptă pentru supraviețuire.
La fel ca-n SUA, unde alegerea lui Trump este considerată pe scară largă ca fiind o licență pentru ca oamenii să îmbrățișeze opinii politice pe care altădată le-ar fi considerat prea extreme, ascensiunea dreptei radicale europene a mutat așa-numita Fereastră Overton, intervalul de idei considerate acceptabile.
Chiar înainte de-a ajunge la putere, extrema-dreaptă a schimbat traiectoria politicii europene. Simpla amenințare a ascensiunii sale a înăsprit politica în materie de migrație și a speriat partidele centriste, determinându-le să își modereze eforturile de salvare a planetei. Câștigurile din această săptămână ar putea modela cu ușurință discuția privind sprijinul pentru Ucraina și politicile sociale, cum ar fi sprijinul pentru accesul la avorturi sau drepturile LGBTQ+.
Rolul Ungariei este un exemplu ilustrativ al modului în care dreapta poate modela politica atunci când ocupă o funcție importantă. Deși are o țară relativ mică, cu mai puțin de 10 milioane de locuitori, premierul Viktor Orbán a jucat un rol de blocaj la Bruxelles, perturbând eforturile UE de redistribuire a solicitanților de azil și de sprijinire a Ucrainei în lupta sa împotriva Rusiei.
Asupra oricărei discuții despre reordonarea politică a Europei planează Franța, unde cele mai mari două partide de extremă-dreapta ar urma să adune aproximativ 40% din voturi la alegerile din această săptămână, potrivit sondajului de opinie POLITICO. Dacă rezultatele vor fi confirmate duminică, se va pune următoarea întrebare: alegătorii sunt pregătiți să acorde dreptei radicale o șansă la președinție în 2027?
Ascensiunea lui Meloni în Italia a schimbat deja politica europeană pe teme precum migrația. Dar, în timp ce premierul italian s-a aliniat curentului principal în chestiuni precum sprijinul pentru NATO și Ucraina, puțini cred că un președinte Le Pen ar face același lucru.
Liderul de extremă dreapta a promis să scoată Franța din comandamentul militar integrat al NATO și a cerut ca UE să fie lipsită de multe dintre competențele sale. Un raport parlamentar francez din 2023 a acuzat partidul ei că servește drept portavoce a Kremlinului. În cazul în care Le Pen sau un alt lider de extremă-dreapta ar primi cheile Palatului Elysée, UE ar putea fi în pericol de desființare.
Adevărata îngrijorare legată de dreapta radicală
La evenimentul AfD de la Magdeburg, Kirchner și colegii săi de partid au prezentat Germania ca fiind într-o stare de declin aproape cataclismic. Elitele politice, în descrierea lor, au lăsat țara să fie invadată de solicitanții de azil, au introdus politici ecologice care au dus la dezindustrializarea economiei și practică politici belicoase față de Rusia care riscă să atragă Germania în război.
Kirchner a descris încercările politicienilor din mainstream de a prezenta partidul ca fiind antidemocratic ca făcând parte dintr-o mare conspirație de reprimare a voinței poporului german, declarând că actualul guvern este mai rău decât Stasi, poliția secretă din Germania de Est.
„Noi suntem cei care încercăm cu adevărat să salvăm democrația în această țară”, a spus el.
Ca și-n cazul lui Trump, cea mai importantă întrebare despre dreapta radicală din Europa nu este ce va face cu puterea sa, ci dacă va renunța vreodată la ea.
Multe dintre partidele de dreapta radicală din Europa poartă ADN-ul unor regimuri categoric nedemocratice. Björn Höcke, liderul AfD în landul Thuringia din estul Germaniei, a fost amendat recent pentru că a folosit un slogan nazist interzis. În Italia, Roberto Vannacci, un candidat al partidului de extremă-dreapta Liga, a îndemnat alegătorii să își marcheze buletinele de vot cu cifra romană X, o referire la Xª MAS – sau La Decima – o unitate a armatei lui Benito Mussolini, faimoasă pentru că efectua represalii împotriva civililor în urma unor atacuri partizane. Partidul Libertății din Austria a fost fondat în anii 1950 de un fost general SS.
Ungaria, unde Orbán este prim-ministru din 2010, oferă din nou o privire asupra a ceea ce ar putea urma. Guvernul a fost acuzat de subminarea sistemului juridic, de erodarea libertății presei și de fraudarea sistemului electoral. Cele mai recente alegeri din țară, desfășurate în 2022, au fost „marcate de absența unor condiții de concurență echitabile”, potrivit unui raport al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).
Unii se tem că Roma calcă pe urmele Budapestei. Meloni și aliații săi au desfășurat procese de defăimare împotriva criticilor de stânga din mass-media. Jurnaliștii de la televiziunea de stat RAI au acuzat administrația sa că „încearcă să transforme RAI într-o portavoce a guvernului”. De asemenea, ea încearcă să limiteze puterea sistemului juridic și să rescrie constituția pentru a da putere premierului, slăbind capacitatea președintelui de a ține guvernul sub control.
În timp ce guvernele italiene anterioare au făcut propuneri similare și s-au confruntat cu acuzații asemănătoare, astfel de acțiuni sună diferit atunci când logo-ul electoral al partidului de guvernământ este flacăra tricoloră, un simbol folosit de formațiunea politică neofascistă formată de fostul șef de cabinet al lui Mussolini la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Indiferent dacă este sau nu timpul să investim în scutece, Kirchner, politicianul de extremă dreapta, a avut dreptate zicând că partidele mainstream din Europa ar trebui să fie îngrijorate. Rămâne de văzut – în lunile și anii următori – dacă au fost suficient de îngrijorate.
