Poate că nu a reușit să „de-nazifice” Ucraina, dar a „de-stalinizat” Moldova.
Darurile lui Vladimir Putin s-au atașat mai ales de domeniul civic: pe lângă catastrofele pentru cei aflați sub cizma sa, liderul rus a oferit lumii o lecție valoroasă despre pericolele puterii necontrolate. Iată ce s-a adăugat la registrul său: Putin a ajutat la eliminarea limbii fictive moldovenești, reducând astfel suma de prostii din lume.
Pentru a înțelege problema moldovenească, trebuie să ne imaginăm coloniști din Lumea Nouă a căror furie din cauza impozitării fără reprezentare le-a copleșit facultățile mintale până în punctul în care decid să pretindă că limba lor nu este engleza, ci americana – și încep să tipărească dicționare americano-engleze și englezo-americane.
Pentru a înțelege ce s-a întâmplat de fapt, trebuie să ne întoarcem cu 84 de ani în urmă, la momentul în care Germania nazistă a amenințat că va invada Polonia. Sub conducerea lui Iosif Stalin, Uniunea Sovietică a decis să folosească acest moment periculos pentru a încheia o înțelegere de bun simț.
Rusia avea de mult timp în vizor partea de sud-vest a imperiului său, inclusiv zonele locuite în mare parte de vorbitori de limbă română (dar și de evrei), descendenți ai unei garnizoane romane rătăcitoare, conform tradiției. Acest lucru avea legătură cu accesul la Dunăre și la mare – dar și cu râvna în cel mai vulgar sens biblic. Ca și în cazul lui Putin.
Ca parte a unui pact semnat în august 1939 de ministrul german de externe Joachim von Ribbentrop și ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov, Germania a cedat URSS-ului o fâșie de teritorii care nu îi aparțineau. Curând s-au întâmplat două lucruri: Germania nazistă a invadat Polonia, iar trupele sovietice au mărșăluit în nord-estul României, au ocupat-o și au declarat Republica Socialistă Sovietică „Moldovenească”.
Sovieticii știau ceva fundamental despre condiția umană care nu se potrivea cu comunismul: oamenii doreau să se simtă distincți, o identitate tribală. Una lingvistică, chiar.
Prin urmare, au înțeles că moldovenii ar putea dori într-o zi să se reunească cu colegii lor vorbitori de limbă română. Astfel, mașinăria de propagandă sovietică a dat naștere ficțiunii unui popor moldovean care era un membru mândru al familiei sovietice de națiuni și care vorbește o limbă moldovenească care, cu siguranță, nu este română.
Emisiunile radio din România au fost bruiate pentru ca nimeni să nu știe că este vorba de aceeași limbă; naționaliștii români au fost oprimați, reduși la tăcere și, dacă a fost nevoie, deportați; slavii au fost mutați pentru a amesteca etnia regiunii. Mai mult, zonele cu populație slavă din ceea ce ar fi trebuit să fie în mod natural Ucraina, dincolo de Nistru, au fost anexate la Moldova. Pentru a amesteca și mai mult lucrurile, industria a fost concentrată acolo, pentru a o face inseparabilă de restul Moldovei.
Propriii mei părinți provin dintr-un ștetl care se afla la granițele Uniunii Sovietice cu ceea ce este acum Europa de Est. Erau, de fapt, evrei români, și au scăpat de regimul comunist de după cel de-al Doilea Război Mondial, în 1960. Am crescut în Philadelphia, vorbind limba română, ceea ce mi-a permis să obțin un loc de muncă la Associated Press ca corespondent în Bucureștiul post-comunist.
În 1990, pe când Uniunea Sovietică se destrăma, am fost printre primele grupuri de oameni – aproape toți români – care au trecut granița râului Prut în RSS Moldovenească. URSS, aflată pe ultima sută de metri, nu a lăsat mașina mea să treacă, iar eu m-am urcat într-un taxi improvizat pe partea cealaltă.
„Vorbiți limba română?” l-am întrebat pe șofer într-o română cu accent american. El a părut cu adevărat nedumerit și mi-a răspuns: „Nu, dar vorbesc moldovenește”. Din câte mi-am dat seama, vorbea română, așa că în această limbă i-am dat adresa hotelului meu din capitala Chișinău. Ne-am petrecut o oră de drum discutând despre ridicolul comunismului, atât de antitetic pentru spiritul uman. Am făcut-o în română, pe care el o numea „moldovenească”.
Șoferul a părut profund nedumerit de ușurința mea de a-i vorbi limba. „Ați mai fost vreodată aici?” a întrebat el, părând să nu creadă răspunsul meu. Mormăind în sinea lui, probabil că m-a bănuit că sunt spion, și și-a aprins încă o țigară sovietică infectă.
Pe străzile din Chișinău îmi amintesc că am găsit „dicționare” româno-moldovenești – în care această din urmă „limbă” era scrisă în chirilică, spre deosebire de alfabetul latin. Am simțit atunci că această prostie nu avea cum să mai dureze mult timp, dar nu am luat în calcul ceva esențial. Atunci când RSS Moldovenească și-a declarat independența, liderii săi au preferat să fie președinții unei țări, mai degrabă decât guvernatorii unei regiuni. Așa că prostia a continuat încă 30 de ani și chiar mai mult.
Până acum – până la Putin. Invazia liderului rus în Ucraina și sentimentul că ar putea merge mai departe în asaltul său asupra aliaților occidentali a creat nervozitate în Moldova. Așa că guvernul pro-occidental de la Chișinău face o încercare de aderare rapidă la UE.
Și, ca parte a acestui demers, în ultimele zile, parlamentul de la Chișinău a votat pentru a declara că limba republicii este „limba română”. Intenția, aproape cu siguranță, a fost de a alinia Republica Moldova cu România, un membru al UE cu o poziție rezonabilă.
Contează ce decid guvernele? Un prieten de-al meu de la fața locului susține că aproape jumătate din populație va continua să se refere la limba ei – o excelentă limbă română – ca fiind „moldovenească”. Dar în timp, estimez eu, această ficțiune se va disipa și va dispărea – așa cum nimeni nu mai spune astăzi „pekin”.
Există și alte exemple de acest gen, în care cultura și politica îi determină pe oameni să pretindă că vorbesc limbi diferite, când de fapt nu este așa. Cam în aceeași perioadă în care Moldova își declara independența, Serbia și Croația au devenit țări independente după destrămarea Iugoslaviei. Limba lor comună, sârbo-croata, nu mai era o forță unificatoare, așa că au început să pretindă că sunt diferite: croata scrisă în alfabet latin, iar sârba în alfabet chirilic. Acest lucru persistă până astăzi.
Lumea este plină de suprapuneri și divergențe lingvistice care sfidează etichetările ușoare. Spaniola și limba evreiască ladino sunt aproape una și aceeași, deși, ca să fim corecți, ladino a dispărut în mare parte. Flamanzii din Belgia acceptă în mare parte că vorbesc olandeză. În întreaga lume arabă, oamenii sunt de acord că vorbesc araba, în ciuda unor variații uriașe. Un londonez poate accepta faptul că scouserii (vorbitorii cu dialect de Liverpool – n.r.), geordieii (vorbitorii cu dialect de Tyneside – n.r.) și scoțienii vorbesc cu toții engleza regelui – dar s-ar putea să nu-i înțeleagă.
Este o lume veche și supărătoare, din punct de vedere lexicografic. Dar cel puțin copiii moldoveni vor ști în sfârșit, grație dictatorului rus, că limba lor este româna și nu alta. Adevărul poate fi un tonifiant amar, dar este singurul care merită să fie băut. Așa cum se spune atât în România, cât și în Republica Moldova, înainte de îmbuibare: Noroc!
Iar nouă ne-ar prinde bine un pic de așa ceva.
Acest articol a apărut și în Newsweek și în Ask Questions Later.
