Cum arată lupta celestă a Americii împotriva Chinei și Rusiei, notează The Economist.
<< Se spune adeseaz că primul foc al viitorului război dintre marile puteri ale lumii va fi tras în spațiu. Pe măsură ce conflictele se extind pe Pământ, semne nefaste apar pe firmament. În timp ce țările se grăbesc să dezvolte noi capacități în spațiu, unele construiesc și forțele, și armele pentru a lupta dincolo de atmosferă. La 28 ianuarie, Iranul a anunțat lansarea a trei sateliți; țările occidentale se tem că aceștia ar putea fi utilizați în programul său de rachete balistice. Invazia Rusiei din Ucraina a deschis un nou capitol în războiul cosmic. Dar cea mai mare temere a Americii este China, care își propune să egaleze, dacă nu să depășească, primatul Americii în ceruri. Amiralul Christopher Grady, vicepreședintele statului major reunit al Americii, explică fără menajamente: „Spațiul a devenit domeniul nostru de luptă cel mai esențial”.
Generalii americani examinează cosmosul de la sediul Space Command din Colorado Springs. „Gardienii”, așa cum se autodenumește noua generație de războinici spațiali americani, monitorizează aproximativ 15 lansări zilnice de rachete, din Ucraina până în Irak și Coreea de Nord, la Centrul de Operații Comune (JOC). Ei urmăresc și desfășurarea rapidă a sateliților, grămezile de gunoaie orbitale și reintrarea obiectelor în atmosferă. Mai presus de toate, caută pericolele.
Printre obiectele cel mai atent observate se numără două avioane spațiale robotice lansate recent, versiuni mai mici ale navetei spațiale. X37-B al Americii a fost lansat de la Cape Canaveral la 28 decembrie. Shenlong al Chinei, sau Dragonul Divin, fusese lansat cu două săptămâni înainte. Ambele misiuni sunt în mare parte secrete. Capacitatea avioanelor spațiale de a efectua misiuni lungi, de a livra și captura încărcături, de a schimba orbita și de a se întoarce pe Pământ pentru a se reaproviziona fac din ele arme potențial importante. În octombrie, Rusia a lansat pe orbită Cosmos 2570, ultima „matioșcă”: a eliberat un al doilea satelit, care apoi a lansat un al treilea. Pentru comandanții americani, astfel de lucruri par a fi un test al unui „vehicul de distrugere”, adică un proiectil pentru distrugerea sateliților.
Un preludiu al ostilităților spațiale a avut loc în seara zilei de 14 noiembrie 2021, după fusul orar din Colorado Springs, când două clopote electronice au avertizat JOC cu privire la o rachetă lansată de la cosmodromul Plesețk, din Rusia. Sateliții de avertizare timpurie au detectat bolidul, radarele de la sol au urmărit racheta și computerele au proiectat curând traiectoria sa neobișnuită: nu era lansare de rachetă balistică, nici o lansare de satelit, ci o armă anti-satelit, Nudol, îndreptată spre un satelit-spion sovietic inactiv.
În cadrul JOC, unii credeau că Rusia va ținti aproape de țintă. Alții au estimat, corect, că va distruge pasărea. Acesta ar fi putut fi foarte bine un avertisment trimis de Rusia Americii: stă departe de iminentul război din Ucraina sau riscă un conflict care se va extinde în spațiu. Fără a mai pune la socoteală și cele 1.800 de bucăți de resturi care i-au determinat pe astronauți de la Stația Spațială Internațională (inclusiv doi ruși) să se adăpostească în capsula lor de evacuare.
Pune-ți casca
Al doilea atac al Rusiei a fost neechivoc: puțin înainte ca tancurile sale să atace Ucraina, la 24 februarie 2022, malware-ul s-a răspândit într-o parte a rețelei KA-SAT deținută de Viasat, o firmă americană, și operată de un partener. A dezactivat modemurile de internet prin satelit ale aproximativ 50.000 de utilizatori europeni, printre care și multe unități militare ucrainene. În câteva săptămâni, totuși, forțele ucrainene erau din nou online datorită vastei constelații de sateliți mai mici de bandă largă Starlink, lansați de SpaceX, o altă companie privată. Eforturile ruse de a pirata și a bloca semnalele de satelit persistă, iar țara a avertizat că sistemele comerciale „pot deveni un obiectiv legitim pentru represalii”.
Toate acestea arată că spațiul nu este doar un loc pentru explorare pașnică, ci și o arenă pentru viitoarele conflicte. Controlul spațiului a devenit la fel de important precum dominația pe uscat, în apă și în aer. Tehnologia spațială face mai puternice forțele militare în toate celelalte domenii. Pierzți supremația în spațiu și riști să pierzi războaie pe Pământ. Într-un conflict viitor între America și China, de exemplu, sateliții ar fi esențiali pentru găsirea și distrugerea țintelor pe distanțele mari ale Oceanului Pacific. Multe aspecte ale războiului în spațiu rămân ascunse, iar marea majoritate a ceea ce se știe provine din America. Ceea ce este clar, totuși, este că America intensifică eforturile pentru a-și menține avantajul în spațiu.
Generalul John Shaw, fostul adjunct al Space Command, susține că lumea a intrat în „a treia eră spațială”. Prima, în Războiul Rece, a fost dominată de superputeri cu sateliți de securitate națională mari. Colectarea de informații, avertizarea timpurie și navele spațiale de comunicații erau legate de descurajarea nucleară. În a doua etapă, firmele private au devenit mai importante, oferind servicii de comunicații, televiziune și altele din spațiu. Sateliții precum Sistemul Global de Poziționare (GPS) au revoluționat războiul convențional, începând cu războiul din Irak din 1991. Mai târziu, în special în Irak și Afganistan, au făcut posibile bombardamentele de precizie și operațiunile cu drone la distanțe mari. Spațiul în sine, totuși, era considerat un sanctuar.
Nu la fel este în cea de-a treia eră. Serviciile spațiale sunt tot mai strâns împletite în viața civilă – GPS permite totul, de la tranzacțiile financiare până la aplicațiile de cartografiere. Companii comerciale precum SpaceX au redus costul lansărilor și al sateliților. Mai presus de toate, această eră aduce amenințări și conflict potențial în spațiu, spune generalul Shaw.
Țările își întăresc ramurile militare spațiale. Forța Spațială a Americii, cel mai tânăr serviciu militar, părea a fi un capriciu al fostului președinte, Donald Trump, când a fost lansată în 2019. De fapt, ideea exista cel puțin din 2001, când o comisie bipartizană a avertizat cu privire la un potențial „space Pearl Harbour”. Separată de forța aeriană și legată administrativ de aceasta, Forța Spațială este de departe cel mai mic serviciu militar american, dar crește rapid. Are doar 8.600 de angajați activi, în comparație cu cei 322.000 ai forței aeriene, dar este probabil să se extindă cu 9% în acest an. Bugetul său de 26 de miliarde de dolari anul trecut, comparativ cu 180 de miliarde pentru forța aeriană, se preconizează că va crește cu 15%. Unii sunt îngrijorați de o duplicare inutilă. Alții pun la îndoială cât de mult a reușit să depășească o moștenire de achiziții lente și costisitoare.
La fel ca forța aeriană, marina și alte ramuri, Forța Spațială plasează unități specializate în cadrul comandamentelor combatante ale Americii, sediile responsabile de operațiuni militare în Indo-Pacific, Europa și alte regiuni. În apropierea tuturor acestora se află și Space Command, de asemenea relativ nou, care supraveghează domeniul „astrografic” de la 100 km deasupra nivelului mării până, în teorie, la infinit. Printre altele, apără împotriva rachetelor cu rază lungă și administrează serviciile de satelit pentru alte comandamente.
Dar uitați de Star Wars, nave spațiale care călătoresc în hiperspațiu și arme cu raze laser. Războiul în spațiu face parte din lupta terestră. Totodată, se află în faza sa incipientă. La fel ca baloanele cu aer cald și dirijabilele din primele zile ale aviației, sateliții sunt platforme inestimabile pentru observații, dar sunt de obicei ușor de observat, dificil de manevrat și în mare parte fără apărare.
În spațiu, ofensiva are avantajul față de apărare, argumentează șeful Forței Spațiale, generalul Chance Saltzman; partea care dă prima lovitură poate câștiga rapid avantajul. „În spațiu, nu există nimic în spatele căruia să te ascunzi”, explică el. Sateliții se mișcă pe orbite previzibile, iar liniile de comunicare cu ei sunt expuse.
America, China și India au testat, toate, rachete anti-satelit (ASAT) cu baza la sol, precum Nudol-ul Rusiei. Alte amenințări includ armele cu baza la sol cu „energie direcționată”: laser, microunde de înaltă putere și perturbatoare de radiofrecvență. Toate acestea pot fi făcute și pe orbită, motiv pentru care sateliții de „operațiuni de rendez-vous și proximitate”, care se apropie de alți sateliți, provoacă o agitație deosebită. O altă preocupare o constituie o explozie nucleară în spațiu. America susține că sateliții săi sunt în mod regulat orbitați, blocați și verificați de la distanță.
Agențiile de informații ale Americii afirmă că China a implementat lasere terestre și rachete anti-satelit (ASAT) „destinate să perturbe, să deterioreze și să distrugă sateliții țintă”. De asemenea, se dezvoltă arme orbitale. Documentele chineze vorbesc despre utilizarea „loviturilor surpriză, rapide, de scară limitată, copleșitoare” în spațiu – nu ca parte a unui război, ci pentru a împiedica unul sau a forța capitularea prematură. China are al doilea cel mai mare număr de sateliți, iar în ultimii ani țara și-a intensificat ritmul lansărilor.
Outer Space Treaty din 1967 interzice revendicările teritoriale asupra corpurilor cerești și amplasarea armelor nucleare în spațiu, dar tace în ceea ce privește armele convenționale. Nu a împiedicat ecourile Războiului Rece și ale cuceririlor teritoriale imperiale mai vechi, pe măsură ce America și China încearcă să stabilească baze lunare. Unii au comparat corpurile cerești cu insulele disputate din Pacific.
Spațiul „devine tot mai aglomerat, disputat și competitiv”, conform recentei doctrine militare spațiale a statului major reunit american; America ar trebui să-și păstreze „superioritatea în spațiu”, nu în ultimul rând prin „operațiuni spațiale ofensive și defensive”. Doar câțiva gardieni au experiență directă în domeniul lor. Unii se compară cu echipajele de submarin, care trebuie să se bazeze pe senzori pentru a lupta împotriva inamicilor din umbră, aflați la pândă. Există multe aspecte ale spațiului care par a fi contraintuitive.
Pe Pământ, obiectele au nevoie de propulsie pentru a se deplasa. În spațiu, ele se deplasează continuu, deoarece frecarea este neglijabilă, orbitele lor fiind determinate de gravitație. Un avion distrus cade la sol; o navă scufundată merge pe fundul mării. Rămășițele unui satelit lovit de o rachetă rămân în orbită timp de ani sau decenii, punând în pericol tot ceea ce le iese în cale. Cu suficient gunoi spațial, o coliziune ar putea declanșa o reacție în lanț de impacturi, cunoscută sub denumirea de „sindromul Kessler”, făcând unele orbite aproape inutilizabile.
Circuitul tău este mort
În loc de râuri și noduri de comunicații, în spațiu „terenul cheie” constă în regiuni orbitale. Orbita joasă a Pământului (LEO), până la o altitudine de 2.000 km, este locul unde operează majoritatea sateliților funcționali. Aceștia trec deasupra doar pentru scurte perioade, astfel că sunt necesare constelații mari pentru a asigura o acoperire continuă. Starlink are peste 5.000 în LEO, cu planuri de extindere, eventual, la aproximativ 12.000. Între timp, China creează mega-constelații rivale.
Orbita geostaționară (GEO), situată la aproximativ 36.000 km distanță, este o bandă vitală, dar din ce în ce mai aglomerată. Sateliții orbitează ecuatorul o dată pe zi, apărând astfel ficși în cer, ceea ce favorizează transmisiile radio, avertizarea împotriva rachetelor și altele. Între acestea, orbita terestră medie (MEO) este folosită pentru sistemul GPS. Polii sunt cel mai bine deserviți de orbite înalt eliptice (HEO), care se întind până la aproximativ 40.000 km. Mai departe, în spațiul „cis-lunar”, se află punctele Lagrange, unde interacțiunea gravitațională a Pământului și Lunii permite sateliților să mențină poziții stabile cu puțin combustibil.
Chiar și la viteze orbitale – 7,8 km pe secundă în LEO – acțiunile în spațiu pot părea încă destul de lente. O rachetă ASAT are nevoie de aproximativ zece minute să lovească în LEO și de ore ca să ajungă în GEO. Armelor co-orbitale le poate lua câteva zile pentru a se apropia de țintele lor. Prieteni și dușmani, utilizatori civili și militari, sunt amestecați.
Misiunea Space Command este să se asigure că „niciodată nu există o zi fără spațiu”. Aceasta necesită trei lucruri: detectarea amenințărilor, descurajarea atacurilor și înfrângerea dușmanilor. Începând cu detectarea. Înțelegerea a ceea ce se întâmplă dincolo de atmosferă – conștientizarea domeniului spațial – este solicitantă, lentă și imperfectă. Space Command urmărește și publică mișcarea a aproximativ 45.000 de obiecte cu diametrul de zece centimetri și mai mari, dintre care doar 9.400 sunt sateliți activi. Radarele nu monitorizează în mod continuu toate obiectele din LEO; telescoapele care monitorizează GEO adesea nu pot vedea în timpul zilei sau atunci când obiectele trec în umbra Pământului, și există puține telescoape în spațiu. Astfel de lacune în observație oferă dușmanilor o șansă de acțiune nevăzută.
Stelele arată foarte diferit astăzi
Supravegherea implică prezicerea orbitei fiecărui obiect și confirmarea acesteia atunci când trece pe lângă un senzor. Dacă un obiect lipsește, trebuie găsit, și „custodia” trebuie restabilită. Cu cât sunt mai mulți ochi, cu atât mai bine. Principalele sisteme de monitorizare spațială ale Americii au fost concentrate mult timp în emisfera nordică, o moștenire a Războiului Rece. Dar Space Command adună date de la orice radar poate, de exemplu, cele de pe nave de război. Se plasează mai mulți senzori în Australia pentru a acoperi jumătatea sudică a globului și lucrează cu aliații pentru a împărtăși datele. În plus, America operează cinci sateliți numiți GSSAP care se deplasează în GEO pentru a monitoriza obiecte. Gardienii au angajat și firme comerciale de monitorizare spațială. Ceea ce le lipsește sub aspectul senzorilor de înaltă performanță, recuperează prin număr, distribuție globală și automatizare.
O companie, LeoLabs, cu șase locații de radar pentru a monitoriza LEO, a dat notificare în decembrie cu privire la ultimul test al Rusiei cu „matrioșca”. Alta, ExoAnalytic Solutions, specializată în monitorizarea GEO cu sute de telescoape, a relatat o manevră remarcabilă de înlăturare a unui satelit chinez în 2022. Satelitul SJ-21, aparent echipat cu un braț de prindere și o plasă, a capturat un satelit în rotație în GEO și l-a remorcat către o orbită geostaționară înainte de a se întoarce. Manevra a fost atât de abruptă încât a fost pierdută pentru câteva ore. „Cu iscusința unui magician”, potrivit cuvintelor unui expert. Un alt truc sunt obiectele „zombie”: motoare de rachete și sateliți presupus morți care revin neașteptat la viață.
Toate acestea provoacă neliniște cu privire la ceea ce se ascunde în imensitate. O tehnică de curățare în timp de pace ar putea deveni rapid un atac paralizant. „Spațiul profund”, dincolo de GEO, unde este mai greu să vezi lucrurile, reprezintă o preocupare deosebită. În cele din urmă, orice obiect capabil să manevreze poate fi îndreptat în calea altuia, pentru a-l distruge.
Toate acestea evidențiază importanța descurajării. Un pas vital este de a reduce beneficiile unui atac prin sporirea rezilienței. De multă vreme, o prioritate a fost mutarea sarcinilor îndeplinite de câțiva sateliți „mari, grași, suculenți”, în GEO, la o mulțime de sateliți mai mici, în LEO, asemănători cu Starlink. Pierderea sau blocarea unuia singur nu face o mare diferență, iar sateliții pot fi înlocuiți mai repede decât rachetele ASAT.
Ce se întâmplă dacă un set de orbite devine inutil? Răspunsul este să ai sateliți pe orbite diferite. Noii senzori ai Americii pentru detectarea și urmărirea rachetelor, inclusiv a celor hipersonice, se vor baza pe constelații în LEO, MEO și HEO, completând sistemele mai vechi din GEO.
Ajută dacă pierderile la nivel de capacități pot fi înlocuite rapid. Din acest punct de vedere, America se bucură de un avantaj. SpaceX singur a efectuat mai multe lansări în ultimul an decât toți ceilalți operatori – privați și de stat – la un loc. Dar o astfel de dominație ridică și preocupări cu privire la dependența Americii de un singur furnizor, în special unul condus de un CEO imprevizibil, Elon Musk.
Între timp, un exercițiu numit Victus Nox, organizat în septembrie, a arătat că Forța Spațială ar putea monta și lansa un nou satelit în aproximativ o zi, față de ce 6-12 luni, cât era tipic. Gardienii spun că încearcă să dezvolte o mentalitate „tactic receptivă” care implică a se descurca și a improviza cu ceea ce este disponibil și a implementa rapid noi sisteme prin accesarea tehnologiei comerciale. În timpuri de nevoie, se vor uita și la firme private și la aliați pentru a oferi capacități de rezervă.
Războinicii spațiali sunt cei mai reticenți în ceea ce privește aspectul de „înfrângere” al misiunii lor (o nouă politică a Pentagonului privind declasificarea sistemelor spațiale și a altor sisteme este în sine clasificată). Proiectilele sunt mijloacele cele mai vizibile de a distruge nave spațiale. Dar acest lucru poate fi autodistructiv dacă resturile fac inutilizabile anumite părți ale spațiului. „Este aproape ca și cum ai spune, cum câștigi un război nuclear?”, argumentează generalul Saltzman. „Nu există cu adevărat un câștigător atunci când te implici într-un conflict distructiv în orbită”.
Misiunea constă în dezvoltarea unor apărări mai agile și lovituri chirurgicale. „Operațiunile spațiale dinamice” – abilitatea de a manevra – vor necesita ca navele spațiale să transporte mai mult combustibil sau să aibă capacitatea de a fi reparate și realimentate în orbită. „Armele cu energie direcționată vor fi cel mai probabil arma principală în spațiu, în viitor”, consideră generalul Shaw. Astfel de arme acționează la viteza luminii. Dacă sunt amplasate în spațiu, ele nu sunt împiedicate de obstacolele terestre sau de atmosferă. Sateliții vor avea nevoie și de o protecție mai bună. Unii vorbesc despre sateliți „bodyguard” pentru a detecta și contracara dușmanii. În timp, adaugă generalul Shaw, sateliții vor avea inteligență artificială pentru a acționa de unii singuri.
Sateliții reprezintă doar o parte a unui sistem spațial și pot fi cea mai dificilă parte de atacat, remarcă Craig Miller de la Viasat. Atacarea stațiilor terestre sau a legăturilor de comunicații poate fi mai eficientă. De fapt, comandanții vorbesc despre o triadă de tactici militare care implică arme spațiale, forțe speciale și, în special, atacuri cibernetice.
Fără experiența războiului real, gardienii trebuie să învețe din exerciții și simulări. Jocurile de război ale Pentagonului sunt clasificate. Unul recent a explorat cerințele pentru operațiuni spațiale dinamice. Henry Sokolski de la Nonproliferation Policy Education Centre, un think-tank din Washington, DC, observă mai multe lecții pentru America din jocurile neclasificate pe care le-a desfășurat. Unul a vizualizat Coreea de Nord detonând o bombă nucleară în spațiu, subliniind necesitatea consolidării sateliților comerciali împotriva pulsurilor electromagnetice. Un alt scenariu a imaginat teroriști pakistanezi folosind imagini și comunicații satelitare comerciale pentru a lovi India cu drone, arătând că reglementările neclare pot juca un rol în atragerea accidentală a Americii și Chinei într-un conflict în spațiu. „Linia de front a descurajării strategice se deplasează de la suprafața Pământului către spațiu”, spune Sokolski.
Dacă izbucnește războiul între America și China, lumea va trebui să se îngrijoreze de mult mai mult decât de soarta sateliților. Poate cel mai mare pericol imediat este greșeala de calcul. Competiția în spațiu este nouă și ambiguă. Nimeni nu este sigur ce arme spațiale există, cu atât mai puțin pentru că multe tehnologii civile au utilizări militare. Regulile de circulație sunt slab definite sau inexistente, cu puține perspective pentru controlul armelor. Prin urmare, atacul în „zona gri”, sub război, ar putea fi tentant. La fel ca atacurile cibernetice, dezactivarea sateliților nu ucide de obicei oameni direct. Dar dacă un satelit american de avertizare timpurie de deasupra Pacificului ar fi atacat, avertizează Brian Weeden de la Secure World Foundation, un grup american care compilează informații publice despre armele spațiale, ar putea urma o escaladare periculoasă. „Washingtonul s-ar panica și s-ar putea gândi că face parte dintr-un atac nuclear. Înțelegerea pe care o aveam cu sovieticii în timpul Războiului Rece este că interferența cu sateliții de avertizare ar fi interpretată ca un semn al unui atac nuclear iminent”. >>
