În noiembrie anul trecut, am prezis că Israelul era probabil să atace instalațiile nucleare și alte obiective militare ale Iranului, mergând chiar până la eliminarea „liderilor militari și politici de top ai regimului”. De asemenea, am susținut că „orice administrație americană ar continua inevitabil să sprijine [Israelul], direct sau indirect”, scrie Nouriel Roubini, pentru Project Syndicate.
<< Indiferent de diviziunile profunde din interiorul Israelului privind modul în care este condus războiul din Gaza, există un consens larg în întregul spectru politic israelian – inclusiv în rândul criticilor de centru-stânga ai prim-ministrului Benjamin Netanyahu – că Iranul era aproape de a dezvolta o armă nucleară, ceea ce este perceput ca o amenințare existențială pentru Israel. Dacă este ceva de reproșat, liderii moderați de centru precum Benny Gantz și Yair Lapid l-au criticat pe Netanyahu pentru că ar fi fost prea blând cu Iranul.
Era doar o chestiune de timp până când Israelul avea să lovească Iranul, care, începând cu 7 octombrie 2023, a dezlănțuit Hamas, Hezbollah, houthii din Yemen și milițiile șiite din Siria și Irak împotriva Israelului. După ce Israelul a decimat aceste grupuri proxy și Iranul și-a pierdut capacitatea de descurajare strategică, singura opțiune a Iranului a fost să obțină arme nucleare – un rezultat inacceptabil pentru Israel și pentru Occident, în general. Așadar, atacul Israelului asupra Iranului era inevitabil. Și, întrucât unele dintre instalațiile nucleare fortificate ale Iranului erau suficient de rezistente pentru a suporta armele israeliene, era clar că Statele Unite aveau să intervină pentru a le distruge, în ciuda sentimentului anti-intervenționist al bazei de susținători ai președintelui Donald Trump.
Iranul a contraatacat Israelul cu salve de rachete și acum amenință forțele americane din regiune. Însă regimul este atât de slăbit încât cu greu se mai poate apăra, cu atât mai puțin să-și folosească armele limitate împotriva trupelor americane. Da, unele miliții șiite pot încerca să atace bazele americane bine apărate și trupele din regiune. Însă, lăsând deoparte riscul unor contraatacuri și mai dure din partea SUA și a Israelului, pagubele pe care le pot produce sunt limitate.
De asemenea, capacitatea și voința regimului iranian de a bloca Strâmtoarea Hormuz, de a mina Golful Persic și/sau de a ataca instalațiile de producție de energie și conductele de petrol ale vecinilor săi arabi sunt acum limitate. Regimul se concentrează pe supraviețuire, dar prăbușirea sa este probabilă în lunile următoare.
Este adevărat că, pentru moment, atacul Israelului a determinat chiar și opoziția anti-regim să „se unească sub drapel”. În timp însă, o mare majoritate a iranienilor – care disprețuiesc un regim ce a provocat ruinarea economică și financiară a țării și, acum, prăbușirea sa geopolitică și militară – se va ridica împotriva lui și îl va înlocui cu altceva. În 1990, PIB-ul pe cap de locuitor al Iranului era aproape egal cu cel al Israelului; astăzi, cel al Israelului este de aproape 15 ori mai mare. Rezervele de energie ale Iranului rivalizează sau chiar le depășesc pe cele ale Arabiei Saudite, însă țara a pierdut sute de miliarde de dolari în venituri energetice potențiale într-un război zadarnic cu Occidentul, ce durează de peste cinci decenii.
Astăzi, iranienii se confruntă cu inflație galopantă, prăbușirea veniturilor reale, sărăcie în masă și chiar foamete – nu din cauza sancțiunilor impuse de SUA și Occident, ci din cauza politicilor absurde ale conducătorilor lor. O țară care ar fi putut fi mai bogată decât orice stat petrolier din Golf este aproape în faliment, din cauza corupției, incompetenței și iresponsabilității strategice a regimului.
Pe lângă faptul că este un blestem pentru propriul său popor, Republica Islamică a finanțat grupuri teroriste în Orientul Mijlociu timp de decenii și a provocat eșecul sau semi-eșecul statal în întreaga regiune: în Yemen, Liban, Siria, Gaza/Palestina și Irak. Stabilizarea și redresarea statelor eșuate sau pe cale de eșec din Orientul Mijlociu necesită acum o schimbare de regim în Iran. Poporul iranian – nu forțele externe – va declanșa această schimbare în următorul an. Iranienii s-au revoltat împotriva regimului de cel puțin șase ori în ultimele decenii și, atunci când au avut ocazia, au ales întotdeauna lideri moderați în locul zeloților teocratici.
Deocamdată, piețele financiare pariază corect că impactul global al acestui război recent va fi minim. Mișcările actuale ale prețului petrolului, ale acțiunilor din SUA și din lume, ale randamentelor obligațiunilor și ale cursurilor valutare sugerează că un șoc stagflaționist major, cauzat de o perturbare gravă a producției și exporturilor de energie din Golful Persic, rămâne doar un risc marginal, nu scenariul de bază.
Războiul de Yom Kippur din 1973 și Revoluția Islamică din Iran din 1979 au dus la o creștere masivă a prețului petrolului, care a alimentat stagflațiile severe din 1974–1975 și 1980–1982. De data aceasta, lucrurile sunt probabil diferite din mai multe motive: ponderea energiei în consum și producție în economiile importatoare de petrol este mult mai redusă decât în anii 1970; SUA și alți mari producători noi de energie non-OPEC au apărut; Arabia Saudită și alții pot accesa rapid o capacitate de producție și stocuri excedentare considerabile.
Iar în cazul în care prețurile petrolului vor crește pe măsură ce implicarea SUA în acest război generează noi riscuri, o varietate de politici macroeconomice și alte instrumente pot fi folosite pentru a reduce impactul stagflaționist.
Un Iran nuclear ar fi reprezentat o amenințare nu doar pentru Israel, ci și pentru toate regimurile sunnite din Orientul Mijlociu, precum și pentru Europa din apropiere și, în cele din urmă, pentru Statele Unite. Cancelarul german Friedrich Merz a spus ceea ce mulți alți lideri mondiali gândesc, dar nu doresc să recunoască public: „Israelul face treaba murdară pentru noi toți”. Chiar și China și Rusia – aliații de facto ai Iranului – au dat dovadă de reținere.
Forțele radicale au destabilizat Orientul Mijlociu timp de decenii, cu efecte de propagare – prin terorism, colaps statal și migrație în masă – asupra Europei și Occidentului. Acum, a fost nevoie de Israel pentru a slăbi și apoi a distruge radicalii șiiți și pe reprezentanții lor.
Căderea regimului din Iran, e de sperat, va duce la o creștere a stabilității și va permite reconstrucția regiunii, odată cu normalizarea relațiilor diplomatice între Israel și Arabia Saudită. Un nou guvern în Israel, mai deschis către pace cu palestinienii și către o eventuală soluție a celor două state, va deveni astfel posibil. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, Hidra iraniană trebuie înlocuită cu un regim rațional, dornic să se alăture – și nu să atace – comunitatea internațională. >>
