Momentul care marchează împlinirea a o lună de la debutul invaziei ruse în Ucraina coincide cu accentuarea fisurilor din interiorul regimului Putin. Semnele curg cu un debit în creștere de la zi la zi, iar paleta lor e una largă. O paletă care variază de la reverberațiile neputinței propriu-zise a armatei ruse de a-și mai salva onoarea, militarii și tehnica de luptă, pe frontul ucrainean, până la dezertările tot mai răsunătoare din anturajul lui Vladimir Putin și din rândul numelor sonore din societatea rusă, mergând până la erodarea economică evidentă a Rusiei și presiunea socială uriașă pe care această erodare o creează asupra regimului, deopotrivă la vârf și la firul ierbii (*de aproape două săptămâni, prin traduceri din mass-media de limbă rusă și mărturii directe obținute de la ruși simpli, Universul.net caută să le ofere cititorilor o fereastră cât mai deschisă spre ceea ce se întâmplă în realitate în societatea rusă de când efectul sancțiunilor internaționale a devenit palpabil pentru fiecare cetățean al acestei țări).
Fisurile din interiorul regimului Putin preced implozia acestuia, implozie aflată neverosimil de aproape. Iar pe măsură ce sfârșitul epocii Putin bate la ușă de stă să o spargă, încet-încet și centrul de greutate al temei Rusia-Ucraina se va muta de pe război pe epoca de după; de după războiul din Ucraina și de după dispariția Rusiei putiniste.
Secvența la care asistăm este tectonică. În general, dată fiind diferența de calibru, una este să pice un regim dictatorial precum cel al lui Nicolas Maduro, din Venezuela, și cu totul altceva să se producă transferul de putere la Moscova. Iar într-un context atât de particular precum cel al războiului ruso-ucrainean, diferența, în materie de implicații la nivel internațional, probabil că trebuie înmulțită cu 1.000.
Iată de ce, ne vedem ajunși în punctul în care se impune o cartografiere a terenului din viitoarea paradigmă. Va fi un teren accidentat, cu oportunități și potențiale dezastre. În acest text, vom trece în revistă un „Top 11” al dosarelor la care deopotrivă trebuie și merită să ne uităm cu atenția cuvenită.
1. RUSIA. Pentru natura transferului de putere, sorții sunt în clipa asta încă deschiși fie unui parcurs relativ pașnic, fie unuia absolut violent. Prăbușirea economică, tentația în creștere a trădărilor din interior și însuși faptul că Putin nu mai are la ce să se întoarcă alimentează scenariile care creditează mai degrabă violența decât calmul. Pe de altă parte, capacitatea sau incapacitatea lui Putin de a se agăța de putere nu este singurul factor care poate contribui la spectrul unui conflict intern care să se întindă pe teritoriul Federației Ruse precum cancerul pe care decizia lui Putin de a invada l-a proiectat pe cuprinsul Ucrainei. Rusia este o construcție complicată, cu numeroase falii interne, la care m-am mai referit și în editorialele anterioare – economice, sociale, politice, etnice, religioase.
Din multe puncte de vedere, chiar și după pierderea teritorială suferită de Moscova odată cu prăbușirea URSS, Rusia care a rămas a fost pe mai departe una artificial de mare. Regiuni, republici autonome au încă gustul sub-reprezentării lor adecvate în luarea deciziei la nivel central. Iar cei 22 de ani de regim Putin nu au făcut decât să le întrețin (în cel mai bun scenariu) sau să le alimenteze (cel mai prost scenariu).
Mai mult, pe măsură ce gustul puterii i-a devenit dictatorului moscovit tot mai dulce, s-a amplificat și dorința acestuia de a da autorității sale o notă substanțială de persoană fizică. Mai ales după protestele uriașe de la finalul lui 2011 și după întreaga dinamică politică a anului 2012, Vladimir Putin a creat în societate câteva redute care, în condițiile de azi, riscă să își arate adevărata urâciune a feței: a organizat o armată oarecum personală – Garda Națională; a creat mișcări de tineret care, în circumstanțe speciale, pot fi adaptate rapid în unități paramilitare; a creat insule oarecum „personale” în interiorul aparatului de securitate, iar potențialul unor ciocniri violente în zona aceasta este acum greu de ignorat.
Prin urmare, natura regimului Putin, așa cum arată ea în momentul de față, coroborată cu natura deloc de monolit a Federației Ruse pot asigura ușor, în anumite circumstanțe, o derivă spre conflicte care să capete forme ale războiului civil ori secesiunii (sau ambele la un loc). Și mai există lecția istoriei; în Imperiul rus, în ultima sută de ani, nicio tranziție de la o paradigmă la alta nu s-a lăsat fără război intern sau fără micșorarea teritoriului.
2. CECENIA. I-aș dedica un capitol special pentru că episodul cecen reprezintă o traumă încă proaspătă și pentru ceceni, și pentru ruși. Urmele războaielor ruso-cecene, din ultimii nici 30 de ani, dintre care unul condus direct de către Vladimir Putin, nu au putut fi astupate. Există, în spațiul cecen, tentații reale de a deschide ciclul unui nou tribut de sânge, iar actualul regim de la Groznîi, cu ajutorul căruia regimul Putin a menținut o relativă liniște, se află el însuși în mare dificultate. Și-a antagonizat propria populație, prin duritatea cu care conduce. Apoi, există partida perdantă, care a păstrat memoria antagonismelor cu clanul Kadîrov, iar de cât ori a avut ocazia, nu a ratat să creeze breșe, inclusiv prin atentatele derulate pe teritoriul Rusiei controlate de Putin. În fine, a apărut episodul Ucraina, în care Kadîrov a jucat cam până la capăt pe mâna moartă a lui Putin. Dacă Putin iese cu capul spart din acest război, șubrezirea poziției lui Kadîrov va arăta și mai rău.
Ca bonus, există chiar în rândurile regimului Putin resentimente puternice, din sfere puternice, față de autonomia de care s-a bucurat conducătorul cecen, în relația cu Kremlinul. Prin urmare, aproape orice e posibil într-o Cecenie în care violența e și latentă și activă, în care răzbunarea ține de metabolismul societății de clan, în care fanatismul religios a pierdut lupte, dar nu și războiul, în care la imperiul mafiei lui Kadîrov visează și alte mafii interne, în care Kadîrov iese tulburat din Ucraina, în care sursele de finanțare ale regimului pot fi scurtcircuitate și de inamicii de la Moscova, și de către Occident.
Pe scurt, nimeni nu poate exclude încă un război cecen (înăuntru și în afară), cu tot ceea ce înseamnă, și pe orizontală, reverberațiile lui. Deja se simte miasma cadaverică a unui potențial conflict intern în această regiune. Joi, CNN a dat publicității informația potrivit căreia, în Ucraina există nu doar armata președintelui Kadîrov, care luptă alături de armata rusă, ci și grupări cecene care luptă împotriva armatei ruse, deci și a armatei de ceceni a președintelui cecen.
3. UCRAINA. Cum va evolua această țară după un război care pe de o parte i-a distrus economia și i-a mutilat populația, dar pe de altă parte i-a întărit unitatea și gustul pentru suveranitate? Nu avem răspunsuri din globul de cristal, dar pot fi recomandate câteva linii directoare de urmărit.
- Una ar fi modul în care se va definitiva relația cu Vestul și relația cu Rusia.
- A doua ține de tipul de ajutoru de dezvoltare pe care Kievul îl va primi după terminarea războiului. Nu este exclus un soi de Plan Marshall, iar aici o întrebare care derivă este dacă, într-o formă sau alta, el se va extinde și în Republica Moldova și chiar în Georgia și Armenia.
- A treia linie directoare ține de măsura în care naționalismul ucrainean va fi capabil, mai ales după un asemenea război, să evolueze spre unul „liberal”, pașnic și compatibil cu standardele și imperativele occidentale. Iar aici, e de subliniat un aspect: în războiul declanșat de Rusia, Ucraina a intrat cu câteva datorii pe care nu apucase să le onoreze față de vecinii săi, în principal prin prisma regimului acordat minorităților etnice, inclusiv cea română. Nu este exclus ca dinamica războiului să fi creat oportunități pe acest palier, în sensul netezirii accelerate a asperităților care mai existau în relațiile bilaterale ale Kievului, inclusiv cu Bucureștiul. De ce spun asta? Pentru că Ucraina trebuie să fi descoperit, în acest război crunt, virtuțile bunei vecinătăți. Ungaria lui Viktor Orban s-a purtat, și înainte de război, și în timpul lui, ca un cal troian pur-sânge al rușilor. Dar România și Polonia au jucat perfect rolul de buni vecini, de vecini dispuși să riște pentru a sprijini un vecin atât de încercat. Prin România și Polonia a fost consolidată de către SUA și NATO rezistența armată a ucrainenilor în fața rușilor, iar tot România și Polonia au fost statele care au absorbit de o manieră exemplară șocul fluxurilor de refugiați. Umanitar, militar și politic, ucrainenii au găsit în români și polonezi vecinii pe care nu va avea niciodată voie să-i trateze cu suficiență și sfidare. Ar fi nedrept. Ar fi riscant.
4. TURCIA. Epoca bunei prietenii ruso-turce, cumva un oximoron, din perspectivă istorică, tinde să se apropie de final. Ankara lui Erdogan a fost împinsă la dileme strategice de Moscova lui Putin. Pe de o parte, Turcia are interese ireductibile în Crimeea anexată și în zonele limitrofe acesteia, de pe teritoriul ucrainean. În paralel, între Ankara și Kiev contactele au căpătat în ultimii ani o greutate timid în creștere, iar PR-ul de război ucrainean a expus măsura colosală în care Turcia contribuie în felul ei la îngroșarea pierderilor umane și de echipamente ale rușilor, prin celebrele drone botezate după numele ginerelui lui Recep Erdogan. Pe de altă parte, Erdogan a avut nevoie de Putin pentru a-și spori greutatea în conflictul cu Washingtonul. Dar Turcia tot țară NATO rămâne, Rusia tot o amenințare fundamentală va reprezinta, pe mai departe, pentru Turcia, iar însăși soarta regimului Erdogan nu este nici ea departe de sorocul greu.
După acest război, nu este deloc exclusă revenirea Turciei în matca istoriei, asta însemnând distanțarea de Moscova și reapropierea de capitalele occidentale. În orice caz, „sultanul” a văzut, pe pielea „țarului”, că sancțiunile internaționale nu sunt ceva abstract, iar lira apucase deja înainte de războiul din Ucraina să cunoască drumul în jos al rublei. Rămâneți, așadar, cu ochii pe Ankara.
5. CHINA-TAIWAN. Cu aproape o lună înainte de startul invaziei ruse în Ucraina, scriam aceste rânduri: „În acest momente, chinezii se uită și iau notițe. Pentru Beijing, ceea ce a declanșat Moscova reprezintă o super-oportunitate de a face analiza capacităților politico-militare ale americanilor în cel mai relevant context: o criză reală, declanșată de o mare putere revizionistă. Fie și numai gândul tot mai neliniștit al americanilor la prezentul modelat și viitorul imaginat de Xi Jinping, dictează, pornind de la logica elementară, ca SUA să facă tot ceea ce îi stă în putință pentru a băga ursul rusesc înapoi în cușcă. Washingtonul are acum oportunitatea, în toată această criză tentaculară, de a transmite un semnal clar și decisiv chinezilor. Orice ezitare din partea Washingtonului în privința Ursului, riscă să motiveze Dragonul să meargă înainte cu o logică nu doar pe măsură de revizionistă, ci și tributară dorinței nerostite de înlocuire la scară planetară a hegemonului american. Altfel spus, nu e un moment deloc ușor pentru America (și pentru Europa), dar pe de altă parte, cu o criză precum cea născută din ambiția lui Putin, SUA au ocazia să facă, dintr-un foc, reglajele mult așteptate la două mari probleme pe care le aveau deja de cel puțin zece ani: una în Europa de Est, cealaltă în Asia de Est”.
Adaug atât: e de studiat modul în care va evolua discursul Chinei pe tema Taiwan și al hegemoniei Beijingului în zona asiatică. Ucraina este fereastra care le-a arătat chinezilor cât de mare a rămas capacitatea Washingtonului de a încolona și coordona aliații, militar și economic, în momente critice. Iar pe lângă aliații europeni și non-europeni (Australia, Japonia, Coreea de Sud) ai americanilor, în joc pot intra, atunci când neliniștea va crește suficient de mult, noi inamici (statele din Asia de Sud) și o Indie care va fi motivată să frustreze China, pe tema Taiwan, mult mai mult decât a reușit să frustreze Rusia, pe tema Ucraina.
6. SUA-NATO. Urmăriți acest binom. Războiul din Ucraina l-a reactivat plenar și i-a demonstrat că forța sa nu e teoretică, iar voința e prezentă. Occidentul are șansa, prin acest binom, de a încerca să treacă la nivelul următor de modelare a lumii.
7. Marea Neagră. Din fericire pentru țări ca România, spațiul Mării Negre se va bucura în sfârșit de atenția pe care o merita prin potențialul său. A fost nevoie de tragedia ucraineană pentru a împinge lucrurile suficient de departe, dar istoria e martorul cel mai volubil al faptului că tragedia rămâne catalizatorul deciziilor sensibile.
8. România-Polonia-Ungaria. După războiul ruso-ucrainean, primele două țări din acest triunghi se aleg cu o moștenire importantă, deopotrivă pe axa relației bilaterale cu Ucraina și a relațiilor speciale pe care le au cu NATO și SUA. A treia, Ungaria, nu poate ieși fără sechele din această experiență. Nu va fi tipul de handicap irecuperabil, deși dacă Viktor Orban se alege iarăși cu funcția de premier după alegerile din 3 aprilie, poporul ungar nu va putea fi scutit de plata unor „daune de război”. Legitimarea lui Viktor Orban, după jocul pervers făcut de partea Rusiei e poate mai gravă decât comportamentul acestui lider mafiot, camuflat în prim-ministru.
De urmărit, aici, care va fi deznodământul electoral de la Budapesta, apoi poziționarea Vestului față de această capitală. Sigur, în caz că Orban mai rămâne pentru un mandat în fruntea Ungariei, iar Putin pierde definitiv partida, nu e exclus ca virtuțile fățărniciei să-și facă din nou baletul obișnuit: Viktor Orban a mai făcut întoarceri de 180 de grade, iar dacă rămâne „orfan”, prin dispariția tătucului moscovit, oare ce l-ar putea împiedica să redevină prietenos cu Vestul? Morala? Poporul?
9. Germania. În „preliminariile” invaziei, Berlinul a dat emoții. A dat emoții Kievului, a dat emoții Washingtonului, le-a dat emoții liderilor din Europa de Est, ca și celor din Europa de Vest. Însă când situația a devenit critică la frontiera ruso-ucraineană și când presiunile vizibile și invizibile ale aliatului de la Washington au atins nivelul „adecvat”, Berlinul renunțat la politica ezitării. Parțial, în acest fel, Germania și-a plătit astfel o parte din uriașa datorie istorică de a fi contribuit (și) la consolidarea regimului Putin, prin politica sa de business care a fost fructuoasă doar pe axa Berlin-Moscova și dezastruoasă pe toate celelalte axe.
De urmărit aici în ce măsură războiul din Ucraina va consolida zorii unei noi filosofii germane față de Rusia, pe care o vedem la lucru de câteva săptămâni și care, pe moment, nu poate fi considerată decât rodul circumstanței. Îndrăznesc să pariez că, de data asta, politica germană față de Moscova va evolua cumva în ciuda istoriei, nu în siajul ei. Războiul din Ucraina, cu tot contextul renașterii puterii americane și a NATO, e un factor care împinge lucrurile în acest sens, dar nu e unicul și nici nu ar fi suficient pe termen lung. Ceea ce face diferența și sfidează istoria, în acest foarte particular caz, e reprezentat de noua și fără precedent variabilă: schimbările climatice. Direcția în care problema climei împinge lumea vine la pachet deopotrivă cu o componentă economică și politică. Și nu face decât să sporească distanțarea de țări-furnizor de energie de tipul Rusiei. E de anticipat că cu cât combustibilul fosil va conta mai puțin, din rațiuni de ecologie, cu atât și relația germano-rusă se va diminua în substanță.
10. Africa. Pe acest teritoriu, chinezii se zbat să obțin dominația economică (iar ea vine la pachet cu cea politică), în detrimentul Occidentului. Nu poți spune că, la cum stau lucrurile deja, nu au și reușit destul de mult din ceea ce și-au propus. Iar rușii încearcă să submineze prezența militară occidentală prin propria lor prezență (cu trupe în principal „informale”, de mercenari, furnizați de păienjenișul numit Wagner). Problema occidentalilor e că o contrabalansare a chinezilor presupune un efort uriaș (UE începe să se înhame la el, dar pașii, deși lăudabili prin faptul că în sfârșit sunt făcuți, sunt încă modești). Problema rușilor este că, dacă regimul Putin dispare, iar forța lor economică deja scheletică tinde să devină și mai și, avanposturile pe care le-au creat, în zone precum Sudan, Republica Centrafricană, mai nou și Mali, riscă să se șubrezească.
11. SHOPPING OCCIDENTAL ȘI CHINEZ. Am scris despre asta acum o săptămână. Nu repet, dar reiau esențialul: „Efectul pervers al sancțiunilor economice ține nu doar de privarea directă a Rusiei de capitalul de cate va avea nevoie pentru revenire, ci și de faptul că, chiar dacă invazia se va încheia, chiar dacă regimul Putin va rămâne sau va pleca, Vestul poate că va începe să dea drumul la unele fluxuri sau la toate, dar de data asta va păstra la el robinetul. Or, asta e ceea ce, în ultimă instanță, contează: robinetul. Oricum, scenariul cel mai plauzibil este acela că relaxarea sancțiunilor va fi graduală și condiționată, cum nu a fost niciodată. Că și Vestul, și China vor fi interesate să mențină o presiune constantă pe Rusia, o presiune modelatoare. Și că polul lor de interes nu va fi doar de sorginte economică, ci mai ales geopolitică. Lumea, de la Paris, Berlin și Londra până la Washington și Beijing, are ocazia unică de a modela Moscova. E greu de crezut că nu au sesizat oportunitatea. E greu de crezut că există calcule contabile și geopolitice care să le împingă la rezervă și pasivitate”.
Așadar, „Top 11” dosare de urmărit după ce crapă regimul Putin, iar lumea intră într-o nouă eră.
