Teheranul speră că Trump va declara o victorie de fațadă și va abandona misiunea, notează The Atlantic.
<< Precum mulţi dintre predecesorii săi din ultimele cinci decenii, Donald Trump riscă să-și vadă preşedinţia deturnată de Iran. Revoluţia din 1979 şi criza ostaticilor care a urmat i‑a încheiat preşedinţia lui Jimmy Carter. Afacerea Iran‑Contra i-a pătat mandatul lui Ronald Reagan. Mecanismele iraniene din Irakul postbelic l‑au sabotat pe George W. Bush. Acordul nuclear cu Iranul — şi amara luptă partizană din jurul lui — au consumat a doua jumătate a preşedinţiei lui Barack Obama. Atacurile din 7 octombrie asupra Israelului de către Hamas, membru al aşa‑numitei „axe a rezistenţei” iraniene, au declanşat un război brutal care a absorbit preşedinţia lui Joe Biden. Donald Trump poate că îşi imagina un al doilea mandat petrecut încheind tratative pentru a rezolva războaie, dar Iranul l‑a atras şi pe el în acest conflict.
Ceea ce Trump părea să fi sperat că va fi un fel de revenire în stilul Venezuela — o decapitare rapidă a liderului principal, urmată de un acord prompt cu succesorul său — s‑a transformat într‑un război regional. Teheranul transmisese din timp că asta se va întâmpla, dar pare că l‑a luat totuşi prin surprindere pe Trump. Acum, Statele Unite se apropie de o situație complicată pe măsură ce relatările din presă sugerează că CIA înarmează grupuri kurde în interiorul Iranului.
În Venezuela, Delcy Rodríguez — care supraveghea în acelaşi timp ministerele Petrolului, Finanţelor şi Economiei în timp ce era și vicepreşedinte — menţinea legături externe profunde, inclusiv un canal privat către administraţia Trump chiar înainte de capturarea lui Nicolás Maduro. Disponibilitatea ei de a se întâlni cu directorul CIA John Ratcliffe pentru un summit de două ore la Caracas a subliniat autoritatea ei de a orienta întreg aparatul de stat spre un nou parteneriat energetic cu Vestul.
Pe de altă parte, în Iran peisajul post‑Khamenei nu are un asemenea interlocutor singular şi puternic. Structura de putere paralelă a Republicii Islamice, împreună cu o ideologie a rezistenţei de 47 de ani, a creat o deconectare fatală: cei care vor un acord cu America nu pot să îl realizeze, în timp ce cei care ar putea să îl realizeze nu vor acest lucru. Nimeni din actuala conducere de la Teheran nu are voinţa sau puterea de a se desprinde de poziţia moştenită, cea de rezistenţă, şi de a negocia un acord în stilul Delcy Rodríguez.
Dat fiind ritmul asasinatelor politice israeliene în interiorul Iranului, arhitectura puterii în Republica Islamică se schimbă constant. Mojtaba Khamenei, fiul de 56 de ani al Liderului Suprem asasinat, este acum, potrivit rapoartelor, principalul favorit să‑i ia locul tatălui. În cercurile dure ale regimului — bărbaţi care nu au sprijin popular, dar controlează fiecare organ de represiune — reputaţia lui a crescut după atacurile care i‑au ucis tatăl, mama şi soţia. Deşi există rapoarte că ar fi fost rănit, Mojtaba este, potrivit relatărilor, dornic să preia frâiele puterii. Sprijinit de doi oameni puternici şi deosebit de nemiloşi din cadrul Gărzilor Revoluţiei Islamice, Hossein Taeb şi Ahmad Vahidi, el ar continua moştenirea distructivă a tatălui său.
Totuși, Mojtaba se confruntă cu o criză atât de legitimitate, cât și de longevitate. Nu deține un mandat public; un reportaj recent al Bloomberg îl leagă de o vastă spălare de bani în străinătate; și ar trebui să evite campania continuă de decapitare a Israelului. Tatăl său a condus timp de treizeci și șapte de ani — Mojtaba s-ar putea să nu reziste nici măcar treizeci și șapte de zile. Între timp, surse din Teheran sugerează că țara este practic administrată de doi indivizi: Ali Larijani și Mohammed Baqer Qalibaf. Larijani gestionează afacerile politice, în timp ce Qalibaf, fost comandant al IRGC, se ocupă de afacerile militare. În vremuri normale, cei doi au o relație de rivalitate — ambii fiind foști candidați la președinție care aspiră să conducă țara — dar în timpul războiului s-au aliat.
Larijani se vede ca un revoluționar pragmatic din interior, în stilul lui Deng Xiaoping din China. Dar palmaresul său de până acum — se spune că a fost unul dintre arhitecții represiunii din ianuarie 2026, care, potrivit unor relatări, a ucis 30.000 de oameni — pare să fie mai mult despre masacre și mai puțin despre modernizare.
Qalibaf, instruit ca pilot și cu un istoric public de corupție, a căutat demult să se prezinte ca un „om puternic modern” — fața „tehnocrată” a IRGC. În ciuda acestor pretenții moderne, s-a aliniat strâns cu Mojtaba Khamenei, pariind pe trecut mai degrabă decât pe viitor.
Acești doi pretendenți reflectă o dezbatere internă al cărei subiect nu este existența Republicii Islamice, ci cea mai bună metodă de supraviețuire a ei. Amândoi sunt dedicați păstrării regimului, inclusiv prin cruzimi interne. Dezacordul lor se referă la postura strategică a rezistenței care a definit ultimii 47 de ani: o tabără favorizează cruzimea internă combinată cu rezistența externă; cealaltă favorizează cruzimea internă combinată cu detensionarea externă. Trump nu a fost niciodată deranjat de modul în care un regim își tratează propriii oameni — ci l-a interesat doar dacă îl tratează pe el cu deferență. Noii lideri de la Teheran, aflați într‑o situație dificilă, trebuie să decidă dacă un pact cu el va salva viața revoluției sau îi va distruge sufletul.
Trump a tratat prima săptămână a războiului ca pe o sesiune de jazz improvizat, explorând diferite analize, strategii și scenarii finale în conversații cu numeroși reporteri. Aceasta nu este o ambiguitate strategică deliberată pentru a deruta un adversar, ci mai degrabă un simptom al confuziei reale. Am vorbit cu actuali și foști oficiali ai SUA, familiarizați cu procesul decizional (niciunul nefiind autorizat să vorbească public), care descriu o lipsă totală de planificare și obiective contradictorii între cei preocupați de efortul de război și cei mai preocupați de implicațiile politice interne. Un oficial a afirmat că administrația a luat în considerare relaxarea sancțiunilor asupra exporturilor de petrol ale Iranului — motorul economiei sale — pentru a reduce creșterea prețurilor la petrol, pe care a provocat-o războiul.
Teheranul a recunoscut de decenii că opinia publică americană este unul dintre cei mai puternici aliați ai săi în restrângerea ambițiilor regionale ale președinților SUA. Această lecție a devenit clară pentru prima dată în 1983, când atentatul cu bombă dirijat de Iran asupra cazarmelor marinilor americani din Beirut l-a obligat în cele din urmă pe președintele Ronald Reagan să retragă forțele americane din Liban. Astăzi, regimul recurge la același manual de joc. Prin provocarea haosului în rândul vecinilor din Golf și prin amenințarea tranzitului a 20 de milioane de barili de petrol prin Strâmtoarea Ormuz, Teheranul urmărește să crească prețurile globale la energie și să tulbure climatul politic intern din Statele Unite. Obiectivul este să slăbească voința lui Donald Trump, forțându-l să aleagă între un război prelungit și buzunarele alegătorilor săi. Speranța Teheranului este ca el să declare brusc o victorie de fațadă și să abandoneze misiunea.
În mijlocul acestui brutal joc de politică a puterii se află scânteia care, aparent, a aprins fitilul: avertismentul lui Donald Trump, adresat autorităților iraniene, să oprească uciderea protestatarilor. La mai puțin de o săptămână de la începutul acestui război, speranța că acesta ar putea genera o „Primăvară iraniană” se estompează deja. În acest moment, cetățenii iranieni nu sunt participanți, ci observatori ai războiului, încercând să stea departe de pericol.
Populațiile care trăiesc sub tiranie tânjesc, pe bună dreptate, după un „glonț magic” — un atac chirurgical care să distrugă opresorul fără a răni nevinovați. Dar, ca în toate războaiele, „Operațiunea Furia Epică” a fost mult mai puțin precisă decât această fantezie. La doar câteva ore de la începutul conflictului, un atac accidental asupra școlii de fete Shajareh Tayyebeh din sudul Iranului a servit drept o reamintire dureroasă a costului unor astfel de iluzii și o dovadă a adevărului sumbru: cei care plătesc cel mai mult pentru ceața războiului sunt aproape întotdeauna nevinovații.
În acest moment, acesta este un război pe care aproape toate părțile îl pierd. >>
Trump a dezlănțuit într-adevăr iadul. Însă nu doar în Iran și nu doar pe termen scurt
