E lucru rar ca un șef de guvern să ordone uciderea altuia. Totuși, pe 28 februarie, președintele american și prim-ministrul israelian au făcut exact asta, ucigându-l pe liderul suprem iranian în vârstă de 86 de ani, ayatollahul Ali Khamenei. Decapitarea regimului iranian reflectă succesul operațional devastator al „Operațiunii Furie Epică”. Dar locul lui Khamenei a fost imediat preluat de un triunvirat. Următorul lider suprem ar putea fi numit curând — poate chiar fiul său, în caz că acesta nu va fi, la rândul său, ucis. Acest lucru indică ceva mai subtil și îngrijorător: operațiunea nu pare să atingă obiectivele politice.
Este naiv să spui, așa cum fac unii susținători ai lui Trump, că întrucât Khamenei era rău (și cu siguranță că era), orice fel de război ar fi justificat. Când comanzi o mașinărie la fel de letală și copleșitoare precum forțele armate americane, unite în această operațiune cu orțele Israeliene de Apărare (IDF), încercate în luptă, ai o responsabilitate specială de a defini ce vrei să realizezi. Aceasta nu este doar o cerință etică; este și una practică. Obiectivele războiului ghidează campania; ele definesc sacrificiile pe care statul le impune propriului popor și inamicului; și stabilesc când trebuie să se încheie luptele. În acest război, obiectivul Israelului este clar: să distrugă amenințarea reprezentată de regimul iranian.
În schimb, Trump și cabinetul său au oferit un amestec de declarații schimbătoare — despre rachetele Iranului, armele nucleare, schimbarea regimului, urmarea exemplului Israelului, „sentimentul” că Iranul era pe cale să atace și răzbunarea după decenii de dușmănie. Din punct de vedere politic, ambiguitatea îi oferă lui Trump flexibilitate. Din punct de vedere strategic, eșecul de a enunța clar scopul Operațiunii Furie Epică este cea mai mare vulnerabilitate a acesteia.
Rezultatul este un război cu dublă personalitate. O față este operațională. America și Israel au distrus marina Iranului și i-au imobilizat aviația. Ele distrug capacitatea de rachete, industria de armament și vizează regimul și pe brutalii opresorii din rândurile sale. Dominarea aeriană înseamnă că America și Israelul pot continua luptele după bunul plac. Între timp, rachetele interceptoare apără bazele și orașele din Israel și țările din Golf, chiar dacă Iranul lovește mai multe ținte decât a făcut-o în timpul conflictului de luna trecută. Până acum, cel puțin, există suficiente rachete interceptoare pentru a continua.
Cealaltă față a acestui război este politică și se desprinde din strategia Iranului, care urmărește să semene îndoială și confuzie. Pentru regimul iranian, a supraviețui ar fi deja o victorie. Până acum, pare să și reușească. Departe de a se prăbuși, regimul se grăbește să escaladeze orizontal — un mod sofisticat de a spune că lovește în toate direcțiile. Acest lucru are mai multe consecințe.
Una dintre ele este aceea că sunt atrase în conflict și alte țări. Iranul a atacat statele din Golf, care și-au pus viitorul pe seama faptului că rămân refugii în mijlocul haosului care cuprinde restul Orientului Mijlociu. Lupte au izbucnit și în Liban, pe măsură ce Israelul lovește Hezbollah, principalul proxy al Iranului. Franța și Marea Britanie vor apăra bazele lor de atacuri. Pe 4 martie, apărarea aeriană a NATO a doborât o rachetă iraniană îndreptată spre Turcia.
O altă consecință este economică. Iranul a încercat să închidă Strâmtoarea Hormuz, blocând poate 20% din aprovizionarea globală cu petrol. De asemenea, a lovit infrastructura energetică, inclusiv cel mai mare complex din lume pentru lichefierea gazelor și cea mai mare rafinărie din Arabia Saudită. Prețul petrolului Brent a crescut cu 14% de la 27 februarie, ajungând la 83 de dolari pe baril. Un megawatt-oră de gaz natural în Europa costă 54 de euro (63 de dolari), cu peste 70% mai mult decât săptămâna trecută. Pe măsură ce cumpărătorii asiatici se zbat pentru aprovizionare, prețurile ar putea crește și mai mult. Economia globală ar putea fi afectată. Dacă petrolul ajunge la 100 de dolari pe baril, creșterea PIB-ului ar putea fi redusă cu 0,4 puncte procentuale, iar inflația crescută cu 1,2 puncte.
A treia consecință potențială ține de haosul din interiorul Iranului. Aproximativ 40% dintre cei 90 de milioane de locuitori aparțin minorităților etnice, inclusiv arabi, azeri, baluci, kurzi și luri. Primăvara Arabă a arătat cum țările pot să se destrame. America și Israel pun presiune pe regim prin sprijinirea insurgenților kurzi — o idee riscantă care ar putea alimenta naționalismul persan sau un război civil. Trump poate să nu fie interesat de acest aspect, dar nu poate ignora efectele care se răsfrâng dincolo de granițele Iranului, în statele din Golf, Irak, Siria și Turcia.
Riscul este că Trump nu ar putea renunța atâta timp cât piețele și sondajele nu-i oferă aplauzele pe care le dorește — iar acest lucru poate dura atât timp cât Iranul poate lansa, fie doar și sporadic, rachete și drone. Astăzi abia o treime dintre americani sprijină lupta din Iran (în 2001, 90% susținuseră invadarea Afganistanului). America poate fi exportator de energie, dar alegătorii săi urăsc costurile mari ale petrolului. Trump ar putea fi tentat să caute o victorie incontestabilă prin bombardarea regimului până la dispariție. Dar chiar și cu forța militară a Americii, s-ar putea să nu reușească. Între timp, toate aceste riscuri ar continua să afecteze regiunea și economia mondială.
Ar fi mai bine ca Trump să-și restrângă obiectivele de război. Scopul său ar trebui să fie degradarea capacităților militare ale Iranului și apoi oprirea operațiunii. Aproape a ajuns acolo.
Unii vor argumenta că misiunea ar fi doar pe jumătate îndeplinită. Evident, lăsarea regimului ca o „bestie rănită” ar fi dureroasă pentru poporul iranian asuprit. Chiar dacă Trump își dorește pacea, Iranul ar putea continua să lovească o vreme, măcar pentru a-și sărbători statutul de simbol al rezistenței anti-americane. Regimul supraviețuitor ar putea respinge un acord nuclear — precum Coreea de Nord, ar putea considera că o bombă este singura sa protecție. Dacă își reconstruiește programul nuclear, Trump ar putea fi nevoit să lovească din nou, în câteva luni sau câțiva ani. Este o perspectivă sumbră. Totuși, ar fi mai bine pentru America să declare victoria devreme decât să se retragă dintr-un război impopular din cauza epuizării.
Mai puțină furie, mai multă planificare
Acestea sunt roadele abordării impulsive a lui Trump. Înainte de acest război, regimul iranian era mai slab decât în orice moment din cei 47 de ani de existență: ar fi putut să cadă fără nicio bombă americană. Trump ar putea avea noroc, dar este mai probabil să se confrunte cu haos regional sau cu un nou lider adept al liniei dure. Înconjurat de curteni servili, Trump a devenit imprudent în al doilea său mandat. Tentativele sale oportuniste de a profita de orice slăbiciune sunt periculoase. America are nevoie de o strategie în Iran, la fel cum are nevoie de una și pentru întreaga lume.
